”Zis-a un bătrân: precum este carnea, care de nu va fi sărată bine, se strică, se împute și toți se îngrețoșază și își întorc fețele de la dânsa, așa este și călugărul care zăbovește cu lucrurile și deșertăciunile lumești, cu gâlcevile mirenești și nu șade în mănăstire, în chilia sa, ca să-și păzească cu frica lui Dumnezeu cinul și orânduiala, gătindu-se în toate zilele de ieșirea și mergerea sa către Domnul Dumnezeul său. Unul ca acela se împute și se umple de viermi, adică de gânduri nectivioase, încât se îngrețoșază Dumnezeu de putoarea lui și își întoarce fața Sa și Îngerul de la dânsul, iar când va lăsa călugărul și va părăsi deșertăciunile, lucrurile, gâlcevile și grijile lumești și va năzui la mila lui Dumnezeu, cu rugile și gândurile și faptele sufletești, punându-și toată grija și nădejdea sa cu bună credință în Dumnezeu, că îl va chivernisi și îl va hrăni, atunci îi va trimite Dumnezeu sarea bunătății duhovnicești și duhul iubirii de oameni și venind acestea, gonesc dintr-ânsul patimile.”

(Patericul Egiptean)