”Straniu vis! Şi parcă
Sărutul ei aprins, pe gura mea,
Atâta viaţă răspândise-n mine,
Că m-am trezit, deodată, împărat.
O, Doamne, cât de dulce mi-e iubirea,
Când numai umbra ei îmi dăruieşte
Comori de fericire!”William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”
”Mă doare tot ce iubesc acum, pentru că presimt în orice frumusețe sfârșitul, dar poate că așa arată adevărata iubire.”
Octavian Paler, ”Viața pe un peron”
StrigoiiPe pat de scândură tot zac și zac
În întuneric,
Îmi pare c-am trăit un veac
De chin deliric.Mi s-au deprins ochii
Cu umbrele ce-ades veghează,
Aud un zvon suav de rochii
Pe care Maica îl trădează.Ar vrea să dea-ntr-o parte
Storul de la geam,
Ca să-mi citească dintr-o carte
Despre rugi și hram.Lumina pe care-o știu în cameră intrând,
Venind s-aline,
Îmi pare că își râde-n gând
De mine.Aș vrea fereastra s-o răpun,
Să-i poruncesc: ”Închide-te, ei-hei!”
Căci lumina nu mai este-un bun
Al ochilor mei.Un gând îmi brazdă o cută-adâncă
În fruntea-ngândurată,
Să pun în dreptul geamului o stâncă,
Când lumina nu-i chemată.Maica-mi cere atunci
Îndată să îi zic
De ce îi pare c-am văzut năluci,
Dar eu îi spun: – N-a fost nimic.Gândul stârnit în pustiu îl alung
Și-n minte îl îngrop,
Ca mai târziu la storuri să ajung,
Să le ud cu lacrimi și potop.Umbra maicii s-apropie de pat,
Să-mi dea curaj și-alint,
Pe frunte așează un sărutat
Pe care nu l-am vrut, nu mint.Sărutul ei e dureros
Și nu vine să dea viață,
Nu-i lucrul de care am folos
Când inima îngheață.Știe că mi-am băut paharul
Ce spumega în clocot,
În piept înec acum și amarul
Pe care mi-l plâng în hohot.Atât de rău atunci ce-i pare
Că nu-i stă în putință,
Să-mi dea îndată lucrul de care
Am eu trebuință.Se-așează-n dreptul razei de lumină
Mai bine ca să vadă,
Citind din cartea de rugi plină
Pe care din mână n-o lasă să-i cadă.Astfel ea pentru mine cere,
Ce singură nu poate da,
Aceluia ce-I stă în putere
Să dea celui ce poate răbda.Ruga ei e-ncredințare
În milă și în soartă,
Puțin ce cere, ca eu să am răbdare
Pentru ce, alminteri, am fost deja damnată.Tremură pe mine carnea,
De duhuri parcă-s apucată,
Zac sub fulguirea stelelor de nea
Sub nămeți am fost uitată.Căci căldura dogorâtă de o pagină de tom
Nu-i menită să dezmierde
Jalea unei vieți de om,
Când ușor el totul pierde.Mai rău mă zbat în așternut,
Demonii se-agită-ntr-una,
Zgâlțâindu-mă să stau în șezut,
Puțin mai e pân-a răsări și luna.La gândul ei
Îi zic maicii ca să tacă,
În ceas târziu au demonii temei
În suflet prăpăd ca să facă.Și-atunci când totu-i liniștit,
Iar omul doarme-nchis în casă,
Iubiții pornesc neauzit,
Pe ușă ca să iasă.Precum strigoii din popor,
Se cheamă și se-adună,
Teamă n-au de tăiș de topor,
Când sunt împreună.– Maică, mi-e somn
Și te rog să pleci,
De dorul iubitului meu domn,
O izgonesc pe maica cu cuvinte reci.Singură de-aici să fiu
În odaia mea cea tristă,
Lacăt mama pune-n ceas târziu,
Plângând în batistă.Puțin mai e, la ușă să păzească
De strigoi și iele,
Odorul scump să își ferească
Cu ciomag de rele.Sfânta ei înțelepciune
O face să cunoască
Ce-i în inimă înșelăciune,
Putred, foc și fum de iască.Iar ea vede bine
Că eu caut s-o-nșel,
Frângând în piept suspine,
Cu sete și cu zel.Pe frunte-și pleacă podul palmei:
– Dârdâi și ai febră,
De ce te faci că te-a luat răceala toamnei,
Când te lupți cu a inimii vertebră?Așa îmi zice mângâind
Obrazul scorojit de lacrima tăioasă,
Pe care-l simte tresărind,
Spunând că sunt și-acum frumoasă.Apoi doar ce zăvorăște ușa
Că-mi închid geana amintirii,
O aud vorbind pe hol cu tușa,
Despre cauza smintirii.– E deochi sau boală?
Să n-aibă pe piele negi,
În zori s-o cătăm și goală,
O fi ieșit, biata copilă, de sub a firii legi.Să nu îl fi ținut în poală pe Împielițat,
Scuipă tușa cu frică-n sân;
– S-o vază ș-un părinte, c-o fi cu păcat,
Să nu fi purces de-acum pe drum păgân.Mai cuminte, maica îndrumă
Pe tușica la culcare,
Rămânând cea de pe urmă
Să sufle-n mucul aprins de lumânare.Când pledul nopții se-așterne
Peste focu-arzând în vatră,
Când luna întins pe cer se cerne
Și-un câine parcă latră,Atunci strigoii flămânziți
De dor neostoit și jind,
Cu foc chemați de rugi fierbinți,
Se ițesc cu poftă, hămesind.Se cuprind de mijloc,
Se lasă prinși în lanț,
Și-apoi, îmbătați de joc,
Se beau și se-nfulecă, cranț, cranț.Unul cu unul se ascund
În frunza deasă a pădurii,
Să se găsească în al lacului străfund,
Cătându-și gura cu gust zemos c-al murii.Numai mantaua înstelată a bolții
Le e pavăză și scut
De ziua care își arată colții
Ce-n veci n-a fost să fie ivăr închis și tăcut.Mai târziu din codru ies
Și spre zori ei se desfac
Pe poteci ascunse-n șes,
Întorcându-se-n iatac.Cu chiu și vai așa petrec
De ieri și azi pe mâine,
Cu dor și jar ei se întrec,
Ținându-se ziua numai cu pâine.Dar poarta-i de-acum închisă
Către ei în calea mea,
Căci mi-a stat scris să fiu și altfel prinsă,
Visând în iarbă sub o stea.Prinsă am fost chiar imediat
Ce-am lepădat ochii copilei,
Când inima n-a îndurat
Amarul prea îndelungat al zilei;Când prea des adulmecam
Aerul îndepărtat al zării,
Și un nume îngânam
Ce noaptea răspundea chemării;Când prea din colțul ochiului priveam
Pe linia șerpuitoare a străzii,
Iar din curtiță urmăream
Să văd chipu râvnit al prăzii.Și când urechea mult ciulită
Prindea un zvon de ciripit,
La pas o porneam, smintită,
De sub cireșul înflorit.Iar când bănuiala s-a trezit
În al maicii blajin suflet,
A știut ce-am pătimit
Păstrând taina adânc în cuget.Fără să mă ia la rost,
M-a rugat de dimineață
Să îi povestesc precum -a fost,
Să îmi dau arama pe față.Și pe vrute, pe nevrute,
Ghicind mai mult decât am spus,
Maica nu s-a îndurat să uite
Ce se petrecea-n apus.Prea de mică n-a vrut ea ca să mă știe
Pe un idol că-l ador,
Pierdută-n dulcea zeamă de sub vie,
Îmbătată de amor.Căci dihania cea rea și crudă
Ce mă ține-n stăpânire,
Sortind inima la trudă,
Este demonul numit ”iubire”!Nu-i mai amarnică pedeapsă
Decât recele zid despărțitor
Ce ține pe îndrăgostit în casă,
Departe de-al inimii iubit odor.– Zile făr„ de socoteală
Ai s-aștepți închisă-n tindă,
Ca să știi ce-a fost sminteală
Și am să-ți dau apoi să te vezi în oglindă.Iar când va fi obrazul tău
Un șanț de lacrimă brăzdat,
Vei ști că-n el a zăcut suflet rău,
Dușman de neiertat.Dar de va veni în ușă și-n pridvor
Ca să afle despre tine vești,
Ști-vei că și el se prăpădește de dor,
Iubindu-te întocmai precum ești.Și de nu dă îndărăt,
Știind că asmut să-l muște Zdreanță,
Să nu se ascundă sub omăt,
Când tu vei fi o cotoroanță.Vestea de aici se duce-n târg
Mai repede ca vântul,
Căci gura muncește cu sârg,
Știind că prăpăd îi culege gândul.Oarbă, surdă și de-un picior șchioapă,
Așa are el s-auză,
Mai că te afli la un pas de groapă,
Iată ce se șoptește pe buză.Și de va veni ca să te vadă
În ciuda gurii rele,
Am să-ți dau de zestre o ladă
C-ai făcut damblaua vrerii mele.Numai așa ști-voi eu
Că el e bun să-ți fie soț,
Cu cap ales de Dumnezeu,
Iar nu un laș, trândav și hoț.Căci cea piatră necioplită,
Care-n horă se avântă,
Lesne cadre în ispită
Și cu ce e trecător se-ncântă.Așa i-a fost lui ieri mai mare de tine dragul
Și-n veci zice că îi ești a inimii aleasă,
Iară mâine îl vezi trecând cu alta pragul
Când tu te visai astăzi mireasă.Că unde te poartă-n vis inima
E numai amăgire sub soare,
De nu mai șterge apoi lacrima
Ce nu s-a-mplinit azi și doare.Hoțul nicicând pe lumina zilei
Nu cutează să se arate,
Pe când cel ales al Milei
Se măsoară după fapte.Așteaptă un timp și-ai să vezi
Cum cel Blajin din Cer șlefuiește,
Iară Mila Lui are să-ți trimite dovezi
Ca să știi de el te iubește.Așa m-a învățat buna mămucă,
Să pun pe viața mea un preț,
Ca să nu mă mai iau după dorul de ducă,
Când nu l-am vrut, dintre strigoi, decât pe scobitul măr păcureț!Cătălina Alexandra Stan, ”Strigoii” (Noiembrie 2022)
”Intelectualul se dă mereu în spectacol
Îndrăgostitul se simte întotdeauna pierdut.
Intelectualul fuge departe,
de teamă să nu se înece. Însă iubirea înseamnă să te îneci în mare.
Intelectualii îşi planifică odihna
Îndrăgostiţilor le e ruşine să se odihnească. Îndrăgostitul e veşnic singur,
chiar şi în mijlocul mulţimii,
precum uleiul şi apa, rămâne separat.
Omul care se încumetă
să dea sfaturi unui îndrăgostit nu se alege cu nimic.
Căci un astfel de om are sufletul tulburat. Iubirea e ca moscul, îţi atrage atenţia.
Iubirea e un copac, iar îndrăgostiţii sunt umbra lui.”Rumi, ”Iubirea e un copac”
”Ci spune-mi, voi, cei fericiţi aşa, râvniţi vreun loc mai sus, ca să v-alinte mai îndeaproape strălucirea Sa?”
Zâmbi dintâi cu-ntreaga sfântă ginte, părând că arde-n flacăra divină a dragostei şi-apoi rosti-n cuvinte:
„Iubirea creştinească-n noi alină tot ce e dor; din vrerea ei, supus el vrere-şi face, una şi deplină.
Dac-am dori să ne-nălţăm mai sus, ne-am despărţi prin dor şi năzuinţă de vrerea celui care-aici ne-a pus;
or, lucru-acesta-n rai nu-i cu putinţă;
iubirea-aici e lege-ndrituită,
de-i judeci firea-n gând cu chibzuinţă.
Se cere-aici ca viaţa fericită nicicând să-ncalce-a cerurilor vrere, spre-a fi pe veci cu-a noastre vreri unită.
cum ne-a-mpărţit să stăm din sfere-n sfere în largu-împărăţiei Lui, ne place, precum şi Lui ce-mbie-ntru plăcere.
în voia Sa sălăşluim în pace; El este marea-n care curge tot ce dânsul naşte şi natura face.”
Am priceput atunci că peste tot
în cer e paradis, deşi la fel
să guste toţi din sfântul har nu pot.”Dante Aligheri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul III
“Iată acuma un atom spiritual pierzându-și echilibrul. Cele două principii se diferențiază îndată în două suflete, bărbat și femeie, sortite de-acum vieții materiale. Urmează căi diferite spre aceeași țintă. Trebuie să treacă prin toate planurile existenței pământești, purtând pretutindeni dorul lor de unire și permanenta nostalgie după lumea spirituală. În clipa când sufletul gol se întrupează, începe viața omului. Pentru suflet e încercarea supremă. Încătușat complet în coaja materială, trebuie să-și recucerească anevoie cunoștința de sine, să urmeze supus legile vieții materiale. Mereu trează stăruie doar trebuința de-a găsi perechea lui de echilibru. Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioane de bărbați dorește pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur și una singură! Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul vieții omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și se desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii. Instinctul iubirii e reminiscența originii divine. Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a deveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăiește în om.
Iubire și Dumnezeu, conștient sau inconștient, trebuie să alcătuiască suprema preocupare a sufletului omenesc. Fără de ele omul nici n-ar putea exista!”Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
”Instinctul poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună.
Săgeata’ lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare.
A rânduielii cea de veci sorginte alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte;
şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit.
Dar precum forma -adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde,
la fel de calea dreaptă se desparte
făptura uneori, ce-având putere,
se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte
(întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere.
De-aceea zic, să nu rămâi mirat
că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale
se scurge-un râu
-s- din munte revărsat.
Mirare-ar fi de te-ai opri în cale
când piedici n-ai , precum mirare-n lume
stârneşte-un foc ce nu sloboade pale.”
Şi-astfel zicând, privi spre cer anume.”Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Paradisul”, Cântul I
”De nu m-alintă soarta, nici norocul,
Şi n-am, ca tine, parte de iubire,
Şi dragostea mea nu e răsplătită,
E pricină de milă, nu de râs.”William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
„Am să-ţi arăt, răspunse ea grăbită, ce pricină cu taina ei te coace şi-am să destram credinţa ta greşită.
Cel de-i în cer şi doar pe El se place
făcu pe om să fie bun din fire
şi-i dete locul drept zălog de pace.
Dar scurt răstimp gustă din fericire: din vina lui schimbat-a el, prosteşte, pe loc de chin lăcaşul de iubire.
Şi ca străfundul ce din jos mocneşte cu tulburări ce-şi află-n vreme price şi mână aburi când arşiţa creşte
să nu-l atingă ori prin rău să-i strice, fu muntele făcut astfel să poată, ferit de ploi, spre slăvi să se ridice.”Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XXVIII
”Un suflet” care-i rupt şi totodată stă cu materia strâns unit pe-o treaptă, o însuşire are-n el săpată,
ce n-o sfimţeşti decât cel mult prin faptă
şi doar prin roade îşi vădeşte firea,
ca viaţa-n pomi prin poama dulce, coaptă.
Nu-i om să ştie-a lămuri pornirea cunoaşterii dintâi şi-n fiecine cum naşte pofta ce-a stârnit iubirea.
Ea este-n voi ca zelul în albine
de-a strânge miere; şi-astfel fiind, firească,
nu-ncape-n ea temei de rău sau bine.
Dar ca dintr-însa alte vreri să nască, aveţi un sfetnic ce-i făcut anume ca pragu-încuviinţării să-l păzească.
Tot ce-i în voi spre laudă şi renume, din el purcede, după cum alege iubirea bună sau cea rea pe lume.
Câţi s-au căznit un înţeles să-nchege, au priceput născuta libertate şi-urzit-au lumii din ce-i bine lege.
Deci chiar de-n voi iubirea-adânc răzbate şi vrând-nevrând juvăţ de gât vă pune, stă-n voi putinţa s-o-nfrânaţi în roate.
Acestei ‘nalte însuşiri îi spune
liber arbitru, Beatrice; far
să-ţi fie-n minte, de te-ntreabă anume.”Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XVIII
”Pământ împădurit, ne revedem
Din ce în ce mai rar lângă izvoare,
Dar spune-mi, nu îţi sunt la fel de dragi
Sălbaticele păsări călătoare?
Peste străine aşezări lumeşti
Duc câte-un fulg de-al tău, un cânt din tine,
Şi mor cu tine-n inimile lor
Când le frâng zborul gloanţelor haine.
Eu n-am să uit c-aici am râs întâi,
Că am strigat întâia-njurătură,
Că am gustat din scorburi faguri dulci
Ori gustul lacrimii sărate-n gură,
Stângaci, iubind aici întâia oară,
Ţi-am spus, când nu-i spusesem încă ei…
Tu mi-ai vegheat încovoiat asupră-mi
întâii şovăielnici paşi ai mei.
Copiii cresc şi unii se despart
De cei ce le-au dat viaţă din iubire.
Plecările din tine-n alte lumi
Să nu le iei nicicând drept despărţire.
Când eu greşesc ori mă stropesc noroaie,
Mă chemi şi eu la tine vin tiptil,
Şi-n foşnetul luminii din frunzişuri
Mă faci din nou nevinovat copil.”Nicolae Labiș, ”Încheiere”
“Iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”.”
Liviu Rebreanu, ”Mărturisire”
”Şezui puţin s-ascult de-aud mişcare pe noul brâu, adusă-n zbor cu vântul, şi spre maestru slobozii-ntrebare:
„Părinte drag, ce spală-aici pământul
şi ce păcate pe cei morţi i-apasă?
De paşii stau, nu-ţi steie-n loc cuvântul.”
„Bătută-i legea care greu se lasă către iubirea de supremul bine; pe-aici dă zor lopata lenevoasă.
Ascute, zise, mintea ta spre mine
ca să pricepi învederat ce-oi spune
şi rod s-aduni, de noaptea-n loc ne ţine.
Nici ziditor şi nici făptură-n lume n-a fost, pre câte ştii, fără iubire, fie-nnăscută, fie-aleasă anume.
Nicicând greşeşte cea sădită-n fire; cealaltă-n schimb dă greş când rău alege ori n-are cumpăt într-a ei pornire.
Cât timp din Domnu-şi făureşte lege şi-n bunuri pământeşti e cumpătată, prilej de^pofte strâmbe nu se-alege.
Dar când se-ntoarce către rău sau cată cu prea mult zel sau prea puţin spre bine, îl mânie fiii pe Cerescul tată.
De aceea, zic, iubirea se cuvine să fie-n voi sămânţă de virtute, cât şi de fapte care-aduc ruşine.
Or, cum nu-i chip pornirea ei să-şi mute de la făptura-n care-a fost sădită,
n-asmute.
nicicând în om ura de el
De creator nu-i fiinţă despărţită, s-o poţi concepe stătătoare-n sine şi ca atare de-a-l uri-i ferită.”Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XVII
”Vai, ce-ai făcut? Ce rău le-ai încurcat!
Văd că pe-un alt flăcău l-ai fermecat;
Şi-ai preschimbat, lipsit de iscusinţă,
Statornica iubire-n necredinţă.”William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire.
Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii.”
Liviu Rebreanu, ”Mărturisire”