”Ce faci la ora când mi-e dor de tine
şi nici un fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
şi să-mi refaci tot viciul omenesc?Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
şi te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
să-ţi pun cu moartea focul meu în sex.Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-şi vindecă în cer harababura
şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are nici un rost,
te recompun cu gust de mere coapte
şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
a unei făr’delegi cu chipul tău
şi-atât cât te blestem, îmi este bine
şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.De sus din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd şi te rescriu,
eşti condamnată la aceeaşi cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimţite şi mi-e bine
şi te găsesc intrată în pământ.Eu simt că mor păzindu-te de toate
şi n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că, într-o noapte, vei pleca
şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
închide viaţa mea cu viaţa ta.”Adrian Păunescu, ”Ce faci la ora când mi-e dor de tine” (1 octombrie 1995, Paris – Bucureşti, ”Front fără învingători”, 1995)
”Ni se pare că avem multe, foarte multe lucruri de făcut. Dar nu-i adevărat. Există unul singur, munca asupra ta, purificarea, eliberarea în tine a „eului” divin. Această muncă e plină de bucurie, lipsită de grabă, îţi stă mereu la îndemână, iar pe măsură ce trudeşti se săvârşeşte mereu şi nu se isprăveşte niciodată. Ai mereu înainte perspectiva aceleiaşi munci, dar tot mai încărcată de iubire.”
L. N. Tolstoi
”Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?…
Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire
Neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,
Îţi opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,
Când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?”George Bacovia
”Mi-e dor de tine
mi-e dor de tine,
ca unei beri de-un pic de gheață
ca unui mort de-oleacă viață
ca unei Londre de o ceață
ca unui do de-o cântăreață
ca unui ac de-un pic de ață
ca unei carți de o prefață
ca unei pușcării de-o hoață
ca unui mic scandal de-o țață.
și iarăși, pentru a câta oară,
ca unui eschimos de-o portocală
ca unui tren de-o mică gară
ca unui pepene de-o vară
ca unui pesimist de-o cioară
ca unui azi de-odinioară”Horațiu Mălăele, ”Mi-e Dor”
„Iubirea fuge ca o umbră de adevărata iubire care o urmăreşte: urmărind-o pe cea care fuge de ea şi fugind de cea care o urmăreşte.”
Rabindranath Tagore
”Există totdeauna un pic de nebunie în iubire. Dar există totdeauna un pic de judecată în nebunie.”
Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre a scrie și a citi”
”Unii vor iubire, alţii vor putere,
Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,
Unii casă mare şi maşină nouă,
Alţii doar o umbră unde să nu-i plouă,
Unii să audă, alţii să vorbească,
Unii doar o clipă cerul să privească,
Unii o moşie mare şi bogată,
Unii-ar vrea o mamă, alţii-ar vrea un tată,
Unii haine scumpe şi pantofi mai mulţi,
Alţii vor picioare şi-ar umbla desculţi,
Unii vor un munte, alţii vor o mare,
Unii doar să aibă cele necesare,
Unii vor avere, faimă, bogăţii,
Alţii sănătate pentru-ai lor copii,
Unii vor să aibă propriul răsărit,
Alţii doar să uite ceea ce-au iubit…
Pelerini prin lume între nu şi da,
Fiecare suflet are rana sa !
Nu tot cel ce râde este fericit,
Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit !
Luptă pentru tine, uşurează-ţi chinul,
Iar de nu se poate, să-ţi accepţi destinul;
Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:
Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!”Licuţa Pântia, ”unii și alții”
”În ochii mei acuma nimic nu are preț
Ca taina ce ascunde a tale frumuseți.
Căci pentru care altă minune decât tine
Mi-aș risipi o viață de cugetări seninePe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind,
În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind,
Și în senin de stele durerile să-mi ferec
Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?Și azi când a mea minte, a farmecului roabă,
Din orișice durere îți face o podoabă,
Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară
Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă
Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;
Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,
Ca aura de care tu ești împresurată,Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă
Lumina de-ntunerec și marmura de daltă,
Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei
De un cutremur tainic al tinerei femeiȘi viețile-amândoror s-amestecă-n întreg,
Când înțeles de tine, eu însumi mă-nțeleg.
Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,
Să-nceți a fi icoana iubirii cei eterne,Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,
Să fi ca toată lumea – frumoasă între oameni,
Să-ncete-acea simțire ce te-au făcut o zee,
Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,Ș-acum să-mi zici: – „Privirea ce-atât ai adorat-o,
E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?”
E încă tot!…Avea-vei în ochii-mi acel preț
Ce azi ți-l dă sfiala pierdutei mele vieți?Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci,
C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ?
Au nu știi tu ce suntem? Copii nimicniciei,
Nefericiri zvârlite în brațele veciei,Ca repedea rotire a undelor albastre
Gândirea noastră spumă zădărniciei noastre,
Iar visuri și iluzii, pe marginea uitării,
Trec și se pierd în zare ca paserile mării.Și ce rămâne-n urmă în noi decât obscura
Și oarba suferință ce bântuie natura ?
Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,
Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,Pe schelea lumii noastre urâte și-ntr-un chip,
Cu vorbe-mpestrițate, zidite din nisip,
Eu să zăresc o alta – un rai, o primavară,
Și-n codri plini de umbra lucire de isvoare, –Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie,
Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,
În loc de-a fi un soare a astei lumi întregi,
Tu îmi ucizi gândirea că nu mă înțelegi.”Mihai Eminescu, ”Nu mă-nțelegi”
1882
”Un om prin lume trece. El nu e musulman.
Nici infidel nu este. Nu crede-n legi şi zei.
Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi
Că nimenea nu este mai trist şi mai uman.Nu mi-am făcut vreodată din rugi şirag de perle
Ca să-mi ascund noianul păcatelor cu ele.
Nu ştiu dacă există o Milă sau Dreptate,
Dar totuşi nu mi-e teamă: curat am fost în toate.Mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt!
Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa?
Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.
Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!Avui vestiţi maeştri. Făcusem mari progrese.
Când mi-amintesc savantul ce-am fost, azi îl compar
Cu apa ce ia forma impusă de pahar
Şi fumu-n care vîntul năluci ciudate ţese.Cu-o mână ţin Coranul şi cupa cu cealaltă.
Sunt când de partea legii, când muşc din fruct oprit.
Aşa mă ştie zilnic cupola cea înaltă:
Nici infidel cu totul, nici musulman smerit.Virtuţile să-mi numeri doar una câte una.
Păcatele îmi iartă cu sutele, cu mia.
Nici vântul nu-ţi aţâţe, nici aerul mânia.
Tu ştii: curat şi sincer am fost întotdeauna.Cătat-am horoscopul în a iubirii carte,
Şi-un înţelept strigat-a: „A fericirii parte
Aceasta este: – o fată ca luna argintie
Şi-o noapte care ţine un an cât o vecie”.Nu pot să fac deosebire între capcană şi momeală.
Un sfat mă-mpinge spre moscheie, iar altu-mi umple cupa goală.
Şi totuşi vinul şi cu mine şi draga-n ceasuri de iubire,
Mai bine fripţi într-o tavernă decât cruzi într-o mănăstire.”Omar Khayyam, ”Auto-portret”
”Am hrănit orgoliul ucigând iubiri
Şi-mi asum sentinţa iernii din priviri.
Pentru mulţi paiaţă, la puţini îndemn,
M-am purtat cu zeii şi fricos şi demn.
M-am târât pe burtă, am zburat prin cer
Fără ca vreodată învoiri să cer.
Partea mea cea neagră cu noroiul mort
Părţii mele albe i-a tot fost suport.
S-au tot rupt din mine cei flămânzi de har
Fără să-şi asume ultimul pahar.
E degeaba înger, drac plătit din plin,
Înălţarea mi-este singurul declin.
Bun de pus la rană,
Rău de pus la zid,
Numai eu ştiu taina fiecărui rit.
Numai eu dau seamă
Pentru cât am fost
Înţelept de singur, fericit de prost.
Prea uşor pierd vremea şi prea greu strâng bani
Să mai ştiu ce-nseamnă preţul unor ani.
Dar cu toate-acestea, le ofer mereu
Altor ani de-a valma casă-n trupul meu.
Numai să nu-mi ceară de grăbiţi ce sunt
Vreo scadenţă-n schimbul nimbului de sfânt.
Că n-am nici starea să mă pot schimba,
Nici să-i zic iubirii dintr-odată ba.
Prea lumesc de tânăr şi prea-n toi petrec
Să-mi umbrească firea anii care trec.
S-or găsi pe urmă despre cel ce-am fost
Și cuvinte bune, înţelesul prost.”George Țârnea, ”Risipitorul de iubire”
”Iata ce dilemă am
Te rog ajută-mă să înţeleg: Iubirea ta e tămăduitoare Iubirea ta e o stăpână înţeleaptă Iubirea ta e luminoasă
Iubirea ta e delicată Şi blândă în esenţa ei. Aş îndura cu bucurie Toată această văpaie Toată această dorinţă Tot acest pârjol
Doar pentru iubirea ta.
Dar dacă iubirea ta
Este atât de plăcută Atunci de ce mă răneşte Atât de tare?”Jalal ad-Din Rumi, ”Am o dilemă”
Acatist pentru cei ce-au iubit
„Pentru cei care-au dat
pe-o iubire un regat,
slavă lor, slavă!
pentru cei ce-au plătit
prețul maxim
pentru omul iubit,
slavă lor, slavă!
pentru cei ce-au ales
dintr-al verii cules
macul cel înroșit,
pentru cei ce-au iubit
și-au dat totul în schimb,
slavă lor!
poate nimb
n-au purtat,
lumea nu i-a aflat,
poate chiar au rămas
uneori fără glas,
dar au inima caldă,
dar au ochii curați
și au suflete-ntregi,
slavă lor, slavă, slavă,
ieri și mâine și azi
și în veci!”
”Hipolita:
N-a spus că sunt nepricepuţi cu totul?
Theseu:
Vom fi cu-atât mai darnici, răsplătindu-i,
De vreme ce ei nu ne dau nimic.
Ne-om desfăta-ncercând să desluşim
Tot ceea ce ascunde-a lor greşeală.
Să preţuim doar gândul lor curat,
Nu şi-mplinirea lui, stângace poate.
Mă-ntâmpinau în drumurile mele
Tot cărturari de seamă ce voiau
Să mi se-nchine cu alese vorbe
Pe care îndelung le cumpăneau;
Dar îi vedeam pălind şi tremurând,
Cu limba-mpleticită-n miezul vorbei,
Cu glasul migălit, tăiat de spaimă,
Şi pân’, la urmă, amuţind de tot,
Lăsând urarea nerostită. Însă
Tăcerea lor era mai grăitoare,
Şi desluşeam în stânjeneala lor
Mai mult decât în glasul sunător,
Obişnuit cu vorbe lustruite.
Iubirea mută-mi spune mult mai mult
Decât sporovăiala: s-o ascult.”William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri…”
Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
”Copilul râde:
„Înțelepciunea și iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul și înțelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea și jocul meu e-nțelepciunea!”Lucian Blaga, ”Trei fețe”