Wallflowers

”Simţirea-i mai bogată-n corzi ca vorba! Mai mândră-i ea, decât podoaba ei! Doar cerşetorii-şi numără arginţii. Iubirea mea-i prea mare. Nu-s în stare Să-i ştiu comoara nici pe jumătate!” William Shakespeare, ”Romeo și Julieta”

”Cum va şti cu dragostea, Iar Beatrice să n-afle niciodată. De ce? Cum, Benedick n-ar merita Bogatul, fericitul pat de nuntă în care-o să se culce-o dată Beatrice? O, zeu al dragostei! Ar merita Tot ce-un bărbat e-n drept să dobândească, Dar firea inimă mai năzuroasă Decît a ei n-a zămislit nicicînd! Dispreţul străluceşte-n ochii ei Ce râd de tot ce văd; deşteptăciunea-i Se preţuieşte într-atât, că toate N-au nici un preţ. Nu poate nici iubi, Nici îndrăgi ceva ce nu-i al ei, Atîta-i de-ngâmfată!” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”

”Necunoaşterea lui Dumnezeu este declarată drept cel mai mare rău, însă Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin intermediul fenomenelor sau văzut cu ochii trupeşti. Căutarea trebuie întreprinsă în interior. Pentru a şti, omul trebuie să fie. Adică trebuie să-şi fi dezvoltat în sine conştiinţa tuturor sferelor naturii sale împăturite, şi prin aceasta să ajungă om întreg.” Hermes Trismegistos, ”Corpus Hermeticum”

”N-aş vrea, creştine, de-al căinţei zel să-ţi uiţi cumva, văzând ce dreaptă plată îţi cere Domnul ca s-ajungi la ţel. Nu chinu-ţi şadă-n gând, ci la răsplată aminte ia şi orice-ar fi socoate că nu va-ntrece marea judecată. „Maestre,-am zis, mulţimile-arătate nu-mi par de-un soi cu-a omului făptură şi nu ştiu ce-s. Mi-s minţile furate?” Şi dânsu-atunci: „Pedeapsa grea ce-ndură ‘i-ndoaie-astfel şi-n mers îi poticneşte; şi ochii mei în cumpeni se zbătură. Ci cată către ei şi desluşeşte ce-ascund din jos poverile cumplite, şi-ai să pricepi că se căiesc muţeşte.” Creştini trufaşi, făpturi nenorocite, ce jos, de ochii minţii schilodiţi, vă-ncredinţaţi cărărilor greşite, au nu vedeţi că suntem viermi meniţi a ne preface-n fluturi ce-au să zboare fără-apărare spre judeţ? Smintiţi, la ce săltaţi cuprinşi de-nfumurare, când sunteţi gâze, viermi, lepădătură, ca larvele ce-n veci n-ajung la soare? Cum vezi pe-alocuri stând câte-o făptură drept reazem pe sub streşini şi […]

“Cum să înțeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, își lua în acea oră mâna de pe mine și că mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că îndărăt n-aveam ce mai căuta?(…) și în niciun fel n-aveam sentimentul că lucrul pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră și că mulți ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu și nici stând cu el astfel în căruță, simțindu-mă adică tot mic, deși nu eram, n-aveam să mai stau.” Marin Preda, ”Imposibila întoarcere”