Wallflowers

”La Vallière era pentru Bragelonne atât de prezentă aici prin mobile, prin alegerea stofelor, prin chiar reflexele parchetului! Fără glas, zdro¬bit, nu avea ce să afle mai mult, şi o urma pe neînduple¬cata lui călăuză doar aşa cum un osândit îşi urmează călăul. DOAMNA, crudă ca orice femeie gingaşă şi aprinsă, nu-i ascundea nici un amănunt. Dar, trebuie să o spunem, în ciuda soiului de apatie în care căzuse, lui Raoul, chiar de-ar fi rămas singur, nu i-ar fi scăpat nici unul din aceste amănunte. Fericirea femeii iubite, când această fericire vine din partea unui rival, e o tortură pentru bărbatul gelos. Pentru un gelos ca Raoul, însă, pentru această inimă ce cunoştea pentru întâia oară în viaţă amărăciunea fierei, fericirea Louisei era o moarte dintre cele mai ruşinoase, moartea sufletului şi a trupului. Ghicea totul: mâinile care se strânseseră, chipurile apropiate ce se cununaseră în faţa oglinzilor, ca un […]

”- (…) să-ţi întorci ochii de la cineva; şi apoi te văd nestatornică… Oricum, oricum, mă tem de această dragoste adâncă pe care ţi-o port. – Oh, sire, vă înşelaţi – răspunse La Vallière. Când voi iubi pe cineva, va fi pentru toată viaţa. – Când vei iubi! rosti regele cu un accent apăsat. Cum, nu iubeşti încă pe nimeni? Ea îşi ascunse faţa în palme. – Vezi, vezi că am dreptate să te învinovăţesc? zise regele. Vezi că eşti nestatornică şi capricioasă, poate chiar cochetă? Vezi? Oh, Doamne, Doamne! – Oh, nu! făcu ea. Nu vorbiţi astfel, sire. Nu! Nu! Nu! – Îmi făgăduieşti, atunci, că vei fi totdeauna aceeaşi pentru mine? – Oh, totdeauna, sire! – Că nu vei avea niciodată acele asprimi care zdrobesc inima, acele schimbări neaşteptate care m-ar ucide? – Nu, oh, nu! – Ei bine, iată, îmi plac făgăduielile, îmi place să pun sub […]

”D’Artagnan, trântit într-un jilţ înalt, cu spătarul drept, cu picioarele nu întinse, ci rezemate de un scău¬nel, formează unghiul cel mai obtuz din câte se pot închipui. Ochiul său, atât de ager şi atât de iscoditor de obicei, e acum fix, aproape închis, şi a luat drept ţintă neschimbătoare micul colţ de cer albastru ce se zăreşte dincolo de ascuţişul coşu¬rilor; pata aceasta albastră nu e mai mare decât ar trebui ca să fie cârpit cu ea unul din sacii cu linte sau cu fasole ce constituie principala mobilă din prăvălia de la parter. Întins astfel, cufundat astfel în contemplarea transfenestrală, d’Artagnan nu mai e un războinic, nu mai e un ofiţer al palatului, ci un burghez dormitând între masa de prânz şi cină, între cină şi culcare; unul din acele respectabile creiere scorojite în care nu se mai găseşte loc pentru nici o idee, într-atât materia stă de strajă […]