
„Calc pe zăpadă și spun: da, e albastră. Mă uit la lună și spun: o să apună curând. Dacă-ar fi fost încă trează dragostea noastră, N-aș fi putut să rostesc nici un cuvânt. Brazii degeaba își sună argintul feeric. Nopțile-acestea nu le mai merit acum, Când m-am deprins ca o fiară cu umbletul prin întuneric, Când nu mai caut sprijinul brațului tău pe drum. Vai, ce folos că-i ninsoarea atât de adâncă? Poate pe alți-i mai ninge și-i turbură încă. Noi odihnim pe coperta poveștii în veci, Ca doua cristale uriașe, severe și reci.” Nina Cassian, ”Noapte de iarnă”


