Wallflowers

”Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme. Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduio¬şară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea. El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin împo¬trivirea suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui deveniră aspre, stăruitoare, violente chiar. Era o nouă durere ce se adăuga la celelalte dureri ale tinerei fete. Ea îşi spori, faţă de ceea ce privea ca o nedreptate din partea iubitului ei, tăria de a-şi învinge nu numai celelalte dureri, dar mai ales pe aceasta din urmă. Regele începu să treacă la acuzări directe. La Vallière nici nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste învi¬nuiri fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a capu¬lui, fără să rostească alte cuvinte decât aceste două excla¬maţii ce pornesc din inimile adânc rănite: – Dumnezeule! Dumnezeule! Dar, în loc să potolească furia regelui, […]

”Dar La Vallière nu putea să-i răspundă: ar fi trebuit să-i spună totul, ar fi trebuit s-o învinuiască pe regină, s-o acuze pe DOAMNA. Era o luptă făţişă pe care trebuia s-o dea cu cele două mari şi puternice Prinţese. La început i se păru că, nefăcând nimic pentru a ascunde regelui ceea ce se petrecea în sufletul ei, regele putea să citească limpede în inima sa prin acest văl al tăcerii. Că, dacă el o iubea cu adevărat, trebuia să înţeleagă totul, să ghicească totul. La urma urmei, ce altceva este simpatia, dacă nu flacăra divină care trebuie să lumineze inimile şi să-i scutească pe adevă¬raţii îndrăgostiţi de mijlocirea cuvintelor? Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme. Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduio¬şară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl su¬pune pe cel ce înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici un prilej să se înfurie.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, în¬cerca acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători care, fără să-şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc mereu să vadă obiectul iubit, apoi se retrag, mulţumiţi doar pe jumă¬tate, fără să-şi dea seama că n-au făcut decât să-şi aţâţe şi mai mult necruţătoarea lor sete.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”Cât despre DOAMNA, înclinarea ei către rege poate fi explicată uşor: era tânără, cochetă şi dornică să stârnească admiraţia. Era una din acele naturi cu porniri nestăvilite care, la un teatru, ar fi în stare să sară peste cărbuni aprinşi numai pentru a smulge spectatorilor un ropot de aplauze.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”Într-un pat cu coloane răsucite, înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se strecura lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul sprijinit pe două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; şuviţele lungi de păr, inelate şi răspândite pe pernă, acopereau în neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale tânărului. Se simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete al acestei camere. De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le tri¬mite pe cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în uni¬versul nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se ză¬reau pe podelele odăii.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”

”- Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav… de curiozitate. – Nu de curiozitate, de dragoste. – Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat îndră¬gostit, dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva. – Ce vrei să spui? – Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta… Dar e cu neputinţă. – Îţi mărturisesc că o iubesc nebuneşte pe Louise. D’Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul inimii lui Raoul. – Cu neputinţă, îţi repet… Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti îndrăgostit, eşti nebun. – Ei bine, şi dacă ar fi chiar aşa? – Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd busola de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai înţelege; dacă […]