”Suferinţa în lumea aceasta e împărţită pe măsura pu¬terilor omului. Nu vrem să spunem că Dumnezeu cântăreşte totdeauna după tăria făpturii sale chinul ce i-l hărăzeşte să-l îndure; asta n-ar fi întru totul adevărat, deoarece Dumnezeu a mai lăsat pe lume moartea, care e adesea sin-gurul refugiu al sufletelor prea aspru osândite în temniţa trupului. Suferinţa e dată pe măsura puterilor omeneşti, adică, în faţa aceluiaşi rău, cel slab suferă mai mult decât cel tare. Dar, din ce elemente e alcătuită această putere omenească? Nu cumva din încercări, din obişnuinţă, din experienţă? Iată ceea ce nu ne vom da osteneala să demonstrăm; e o axiomă atât în ce priveşte spiritul, cât şi în ce priveşte trupul.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
D
”Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme. Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduio¬şară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea. El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin împo¬trivirea suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui deveniră aspre, stăruitoare, violente chiar. Era o nouă durere ce se adăuga la celelalte dureri ale tinerei fete. Ea îşi spori, faţă de ceea ce privea ca o nedreptate din partea iubitului ei, tăria de a-şi învinge nu numai celelalte dureri, dar mai ales pe aceasta din urmă. Regele începu să treacă la acuzări directe. La Vallière nici nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste învi¬nuiri fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a capu¬lui, fără să rostească alte cuvinte decât aceste două excla¬maţii ce pornesc din inimile adânc rănite: – Dumnezeule! Dumnezeule! Dar, în loc să potolească furia regelui, […]
”Această furie smintită, ce pusese stăpânire pe rege la vederea şi la citirea scrisorii lui Fouquet către La Vallière, se topi încetul cu încetul într-o dureroasă istovire. Tinere¬ţea, plină de sănătate şi de viaţă, având nevoie să recâştige chiar în aceeaşi clipă ceea ce pierde, nu cunoaşte acele in¬somnii fără sfârşit ce întruchipează, pentru un chinuit, legenda ficatului mereu crescând la loc al lui Prometeu. Acolo unde omul matur, în deplinătatea puterilor lui, sau unde bătrânul, în sleirea forţelor sale, găsesc o continuă sporire a durerii, tânărul, lovit pe neaşteptate de constatarea unui rău, izbuc¬neşte în strigăte, în lupte făţişe, şi este mai repede doborât de dârzul duşman pe care-l înfruntă. Odată răpus însă, el nu mai suferă.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Dar La Vallière nu putea să-i răspundă: ar fi trebuit să-i spună totul, ar fi trebuit s-o învinuiască pe regină, s-o acuze pe DOAMNA. Era o luptă făţişă pe care trebuia s-o dea cu cele două mari şi puternice Prinţese. La început i se păru că, nefăcând nimic pentru a ascunde regelui ceea ce se petrecea în sufletul ei, regele putea să citească limpede în inima sa prin acest văl al tăcerii. Că, dacă el o iubea cu adevărat, trebuia să înţeleagă totul, să ghicească totul. La urma urmei, ce altceva este simpatia, dacă nu flacăra divină care trebuie să lumineze inimile şi să-i scutească pe adevă¬raţii îndrăgostiţi de mijlocirea cuvintelor? Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme. Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduio¬şară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Apoi întoarse faţa către mine. Eu aşteptam neclintit. Fără îndoială, i se părea că vede o bravadă în liniştea mea, căci semnă repede şi-mi dădu ordinul. „Du-te!” îmi spuse. M-am supus, şi iată-mă aici. Athos strânse mâna prietenului său. – Să mergem – zise el. – Oh – făcu d’Artagnan – dar nu ai cumva unele mici treburi de pus la punct înainte de a-ţi părăsi locuinţa? – Eu? N-am nimic. – Cum! – Doamne, da! Tu ştii, d’Artagnan, că am fost totdeauna un simplu călător pe pământ, gata să mă duc la capătul lumii la un ordin al regelui meu, gata să părăsesc această lume pentru a trece în cealaltă, la ordinul Dumnezeului meu. Ce-i trebuie omului pregătit astfel? O ladă pentru bagaje sau un sicriu. Sunt gata, dragă prietene, astăzi, ca şi întotdeauna. Ia-mă deci.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Regele încruntă din sprâncene: la grea încercare îl su¬pune pe cel ce înşală o femeie geloasă, care, deşi chinuită de gelozie, se stăpâneşte cu destulă tărie pentru a nu-i da nici un prilej să se înfurie.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”(…) îşi duse batista la ochi pentru a-şi şterge o lacrimă rebelă; apoi, reculegându-se o clipă, zise: – Raoul, nu-ţi întoarce de la mine privirea atât de bună şi atât de sinceră; nu eşti bărbatul care să dispreţuiască o femeie pentru că ea şi-a dăruit inima altuia, chiar dacă această dragoste ar însemna nenorocirea lui sau i-ar răni adânc mândria. Raoul nu răspunse nimic. – Ah – continuă La Vallière – totul e foarte adevărat! Cauza mea e rea, şi nici nu ştiu cu ce vorbe să încep. Iată, cred că cel mai bun lucru este să-ţi povestesc fără ocol tot ceea ce mi se întâmplă. Spunând numai adevărul, voi găsi calea cea dreaptă prin beznă, printre şovăieli, printre piedi¬cile ce-mi stau în faţă, pentru a-mi uşura inima care mă apasă şi care vrea să ţi se întindă la picioare.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”În acest timp, regele, aşezat în partea dinainte a trăsurii, întrucât locurile din spate le cedase celor două regine, în¬cerca acel adânc zbucium al îndrăgostiţilor nerăbdători care, fără să-şi poată înfrâna setea lor arzătoare, doresc mereu să vadă obiectul iubit, apoi se retrag, mulţumiţi doar pe jumă¬tate, fără să-şi dea seama că n-au făcut decât să-şi aţâţe şi mai mult necruţătoarea lor sete.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Şi d’Artagnan se bătu râzând peste buzunare, descope¬rindu şi în faţa lui Colbert treizeci şi doi de dinţi albi şi puternici, ca dinţii unui om de douăzeci şi cinci de ani, dinţi ce păreau să spună: „Dă-ne treizeci şi doi de mici Colberţi, şi-i vom păpa cu o mare poftă„. Şarpele e tot aşa de îndrăzneţ ca şi leul, uliul tot aşa de curajos ca şi vulturul, asta nu se poate contesta. Dar până şi animalele ce se numesc fricoase sunt cutezătoare atunci când e vorba să se apere. Colbert nu se sperie de cei treizeci şi doi de dinţi ai lui d’Artagnan.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Cât despre DOAMNA, înclinarea ei către rege poate fi explicată uşor: era tânără, cochetă şi dornică să stârnească admiraţia. Era una din acele naturi cu porniri nestăvilite care, la un teatru, ar fi în stare să sară peste cărbuni aprinşi numai pentru a smulge spectatorilor un ropot de aplauze.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”(…) aş râde cu gura până la urechi, le-aş spune fe¬meilor că această fiinţă perfidă, slăvită de dragostea mea, nu-mi răscoleşte decât un singur regret, acela de a mă fi lăsat amăgit de prefăcutele ei semne de nevinovăţie; unii batjoco¬ritori i-ar bate în strună regelui pe socoteala mea; m-aş pune la pândă în calea batjocoritorilor şi m-aş răzbuna pe unii dintre ei. Bărbaţii ar începe să se teamă de mine, şi după al treilea pe care-l voi fi doborât la pământ, aş fi adorat de femei. Da, iată o hotărâre pe care aş putea s-o iau, şi însuşi contelui de La Fère i-ar face plăcere aşa ceva. N-a trecut oare şi el, în tinereţea lui, prin necazurile prin care trec eu acum? N-a căutat să se izbăvească şi el de dragoste, prin beţie? Mi-a spus-o doar de-atâtea ori. De ce n-aş înlocui şi eu, la urma urmei, dragostea prin plăcere? […]
”Într-un pat cu coloane răsucite, înconjurat de perdele la fel cu acelea prin care se strecura lumina lămpii, stătea întins de Guiche, cu capul sprijinit pe două perne, cu ochii învăluiţi de o ceaţă groasă; şuviţele lungi de păr, inelate şi răspândite pe pernă, acopereau în neorânduiala lor tâmplele uscate şi palide ale tânărului. Se simţea că febra era cel mai stăruitor oaspete al acestei camere. De Guiche visa. Gândurile lui urmăreau prin întuneric unul din acele visuri ale delirului pe care Dumnezeu le tri¬mite pe cărarea morţii înaintea celor sortiţi să cadă în uni¬versul nefiinţei. Câteva pete de sânge încă neînchegat se ză¬reau pe podelele odăii.” Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”Maslul fusese săvârşit în mare taină, deoarece cardinalul, credincios obiceiului său de a face totul pe ascuns, lupta îm¬potriva aparenţelor şi chiar a realităţilor, continuând să pri-mească lume la patul său, ca şi cum n ar fi fost lovit decât de o boală trecătoare. Guénaud, la rândul lui, nu dădea în vileag absolut nimic: urmărit cu întrebările, hărţuit de cu¬rioşi şi de curteni, el nu răspundea nimic, sau cel mult atât: „Eminenţa sa e încă plină de tinereţe şi de putere; dar Dum¬nezeu soroceşte aşa cum îi e vrerea, şi când a hotărât să doboare un om, trebuie ca omul să cadă„. Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”
”- Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav… de curiozitate. – Nu de curiozitate, de dragoste. – Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat îndră¬gostit, dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva. – Ce vrei să spui? – Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta… Dar e cu neputinţă. – Îţi mărturisesc că o iubesc nebuneşte pe Louise. D’Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul inimii lui Raoul. – Cu neputinţă, îţi repet… Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti îndrăgostit, eşti nebun. – Ei bine, şi dacă ar fi chiar aşa? – Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd busola de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai înţelege; dacă […]