”(…) îşi duse batista la ochi pentru a-şi şterge o lacrimă rebelă; apoi, reculegându-se o clipă, zise:
– Raoul, nu-ţi întoarce de la mine privirea atât de bună şi atât de sinceră; nu eşti bărbatul care să dispreţuiască o femeie pentru că ea şi-a dăruit inima altuia, chiar dacă această dragoste ar însemna nenorocirea lui sau i-ar răni adânc mândria.
Raoul nu răspunse nimic.
– Ah – continuă La Vallière – totul e foarte adevărat! Cauza mea e rea, şi nici nu ştiu cu ce vorbe să încep. Iată, cred că cel mai bun lucru este să-ţi povestesc fără ocol tot ceea ce mi se întâmplă. Spunând numai adevărul, voi găsi calea cea dreaptă prin beznă, printre şovăieli, printre piedi¬cile ce-mi stau în faţă, pentru a-mi uşura inima care mă apasă şi care vrea să ţi se întindă la picioare.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”