”Tăcea deci, mulţumindu-se să ofteze, să plângă, să-şi ascundă faţa în palme.
Aceste suspine, aceste sughiţuri, care mai întâi îl înduio¬şară, apoi îl speriară, îl iritau acum pe Ludovic al XIV-lea. El nu putea admite împotrivirea, cu atât mai puţin împo¬trivirea suspinelor şi a lacrimilor. Cuvintele lui deveniră aspre, stăruitoare, violente chiar. Era o nouă durere ce se adăuga la celelalte dureri ale tinerei fete. Ea îşi spori, faţă de ceea ce privea ca o nedreptate din partea iubitului ei, tăria de a-şi învinge nu numai celelalte dureri, dar mai ales pe aceasta din urmă.
Regele începu să treacă la acuzări directe. La Vallière nici nu încercă să se apere măcar; ea îndură toate aceste învi¬nuiri fără să răspundă altfel decât printr-o clătinare a capu¬lui, fără să rostească alte cuvinte decât aceste două excla¬maţii ce pornesc din inimile adânc rănite:
– Dumnezeule! Dumnezeule!
Dar, în loc să potolească furia regelui, acest strigăt de durere o aţâţa şi mai mult: era invocarea unei puteri mai mari decât a lui, a unei fiinţe ce putea s-o apere împo¬triva lui.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”