”De n-ai fi tu, atîta sete s-ar pierde, timpul ar fi gri, cu fața-ntoarsă la perete Izvoru-n piatră s-ar opri. Așa că o adulmecare, Cu toate pânzele plîngînd, Câte-o corabie pe mare Ar luneca numai în gând. Împovărat doar c-o aripă, Pe cer, în raiuri somnolente, Aș fi și eu doar o risipă A neființei existente.” Marin Sorescu, ”Cu toate pânzele”
”Nu vreau să mai întâmpin nimic, Nu mai cinstesc, Nu mai sărbătoresc, Nu aniversez, cei zece ani de la, cei doisprezece de la, cei Doi şi jumătate de la cei douăzeci… Nu mă mai mobilează cele nouă şi jumătate, opt, şapte luni Până la… Nu vibrez la magistrale De când mă trezesc dimineaţa şi până seara târziu (Căci am într-adevăr cu totul alte griji şi probleme) Nu înfierez Nu aplaud, nu scandez (uitaţi-vă la buzele mele lipite) Nu mă iau la întrecere Cunosc grija permanentă şi tocmai asta mă îngrijorează profund” Marin Sorescu, ”Eu, neabătutul”
”Mulți m-au sfătuit Să mă dau la fund pentru o vreme. E mai bine așa, Pentru o vreme, Și m-am dat. La fund toți se împiedicau de mine. Și-am ieșit iar la suprafață. Acum om vedea…” Marin Sorescu, ”Incertitudine”
“Ţin locul unei pietre din pavaj, Am ajuns aici Printr-o regretabilă confuzie. Au trecut peste mine Maşini mici, Autocamioane, Tancuri Şi tot felul de picioare. Am simţit soarele până la osii, Şi luna Pe la miezul nopţii. Norii mă apasă cu umbra lor, De evenimente grele Şi importante Am făcut bătături. Şi cu toate că-mi suport Cu destul stoicism Soarta mea de granit, Câteodată mă pomenesc urlând : Circulaţi numai pe partea carosabilă A sufletului meu, Barbarilor!” Marin Sorescu
“Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană.” Marin Sorescu
“Un fir de paianjen Atârnă de tavan. Exact deasupra patului meu. În fiecare zi observ Cum se lasă tot mai jos. Mi se trimite și Scara la cer – zic, Mi se aruncă de sus. Deși am slăbit îngrozitor de mult Sunt doar fantoma celui ce am fost Mă gândesc că trupul meu Este totuși prea greu Pentru scara asta delicată. – Suflete, ia-o tu înainte. Pâș! Pâș!” Marin Sorescu, ”Scara la cer”
„Când îndrăgostiţii au luat peste tot foc, Se prind de mână Şi se aruncă amândoi Într-o verighetă Cu apă puţină. Este o cădere importantă în viaţă Şi ei zâmbesc fericiţi Şi au braţele pline de flori Şi alunecă duios Şi alunecă măreţ pe jos, Strigându-se pe nume ziua Şi auzindu-se noaptea. De la o vreme Li se amestecă ziua cu noaptea, Într-un fel de tristeţe deasă… Verigheta răspunde Tocmai pe tărâmul celălalt. Acolo este o plajă mare Plină cu oase îmbrăţişate, Care dorm cu albul lor ostenit, Ca nişte scoici frumoase Care s-au iubit toată marea.” Marin Sorescu, ”Baladă”
”Nu știu ce am, Că nu dorm când dorm Nu știu ce am, Că nu sunt treaz, Când stau de veghe. Nu știu ce am, Că nu ajung nicăieri, Când merg. Nu știu ce am, Că stând pe loc Sunt, hăt, departe. Doamne, din ce fel de humă M-ai luat în palmele tale calde Și cu ce fel de salivă Ai amestecat și-ai frământat huma-mi? De nu știu ce am Că exist, Nu știu ce am Că nu mai am nimic, Decât pe tine.” Marin Sorescu, ”Ceva ca rugăciunea”
“Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcție grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescărușii mai lași. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el, mai degrabă, s-ar putea așeza acolo din când în când. Și să zică așa, gândindu-se la mine: ”N-a făcut nimic bun în viața lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea.” M-am gândit bine, lucrul acesta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un locaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.” Marin Sorescu, ”Iona”
“- Am fost o dată pe un munte şi aerul era acolo atât de dens, încât m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumătate de ceas şi m-am uitat la aer. I se zăreau toate celulele şi din cauza asta parcă era crăpat. – Aici nu eşti la munte, eşti la mare. – (Continuând primul gând.) Îţi venea să-ţi deschizi şi tu toţi porii. Îţi venea să-ţi deschizi chiar venele, să-l simţi năvălind prin toată suprafaţa ta. (Respiră adânc.) Aşa… (Îi e rău.) E aşa greu să respiri…” Marin Sorescu, ”Iona”
“Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină!” Marin Sorescu, ”Iona”