“A venit o noapte ca o piatră albastră, Despletită, Şi mai era acolo şi un turn. Un turn cu geamuri rotunde, nesparte şi cafenii. Omul acela cu privire de colţ de cremene, Când a dat cu ochii de noapte, Acesta s-a împleticit, Gata să intre în pământ. Dar a mai venit un om care, Când i-a călăuzit celuilalt o palmă albastră Peste privire i-a umplut ţeasta de gânduri. Eu eram şi unul şi celălalt: Am privit în fântâna sufletului Şi m-am văzut rătăcind Între obtuz şi isoscel. Am avut totuşi curajul Să trag o perdea între mine şi eu. O perdea mare, împădurită. Şi cerul s-a umplut deodată de cozi de păun. Cine ştie, poate că erau stele? Atunci mi-am adunat toate fulgerele Mâniei Şi am înţepat turnul Drept în ferestre… S-a făcut praf, l-am luat în palmă Şi l-am suflat în patru vânturi. Cerul era plin de cozi de […]
Sorescu, Marin
“Mai avem încă multe Să ne spunem, De aceea cădem Pe unde apucăm Și-ncepem lacomi Să vorbim în somn. Cu lucrurile din cameră, Ivarele, caloriferul, Cărora încă nu le-am spus Nici pe jumătate din ce-ar trebui.” Marin Sorescu
”La cele mai bune replici ale mele Ai tuşit, Scorpie bătrână. Ele erau cheia Întregului spectacol, Le pregăteam în febră Ani în şir, Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată, Efectul trebuia să fie formidabil, Dar pe tine tocmai atunci Te îneca tusea, Scorpie bătrână. Dacă se-ntîmpla Să lipseşti odată, Începea să tuşească Scaunul pe care stătuseşi. Acum ai molipsit Toată sala, Piesa se petrece de la un cap la altul Într-o tuse măgărească… Tuşiţi, Răguşit, piţigăiat, dogit, Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat, Ca la vocalize, ca la doctor, Tuşiţi! Credeţi că spun rolul pentru voi, Ochii mei par că se uită la voi, Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre Becul roşu din fundul sălii. Pentru el vorbesc, Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie, Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit, Voi trebuie să evacuaţi sala, Scorpii bătrâne.” Marin Sorescu, ”Tușiți”
“Înainte, mă gândeam aproape tot timpul la soţia mea. Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se înalţă decât mama.” Marin Sorescu, ”Iona”
“Acolo au început să se joace „de-a v-ați ascunselea”, neavând ce face. Ba nu, ca să se antreneze pentru căsnicie, pentru viață.” Marin Sorescu, ”Trei dinți din față”
“De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii ?” Marin Sorescu, ”Iona”
“Lumea trebuie s-o pătrunzi cu mintea, nu să o baţi cu picioarele! Prostul poate să meargă şi-n cap, că tot nu-i intră nimic în el… Doar mărăcini…” Marin Sorescu, ”Vărul Shakespeare și alte piese: teatru”
“Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la bunică, bunica la mamă… până se ajunge la o singură mamă, una imensă…” Marin Sorescu, ”Iona”
“De aceea trebuie să mă feresc de cei care par. Dau cu parul, cu părerea.” Marin Sorescu, ”Trei dinți din față”
”Într-un târziu Vine şi poezia. După frământări de o noapte, Spre ziuă. (Pe la cântatul cocoşilor de ziuă) – Ceva nou? întreb încercănat. – Nimic. – Atunci de ce-ai mai venit? – Ca să-ţi fac o viaţă mai frumoasă, zice.” Marin Sorescu, ”Într-un târziu”
“Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil… Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită… Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. – Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul. – Pe omenire o doare în fund de soarta ta. – (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit? – Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta. – Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi. […]
”În fiecare seară strâng de prin vecini toate scaunele disponibile şi le citesc versuri. Scaunele sunt foarte receptive la poezie, dacă ştii cum să le aşezi. De aceea eu mă emoţionez, şi timp de câteva ore le povestesc ce frumos a murit sufletul meu peste zi. Întâlnirile noastre sunt de obicei sobre, fără entuziasme de prisos. În orice caz, înseamnă că fiecare ne-am făcut datoria, şi putem merge mai departe.” Marin Sorescu, ”Capriciu”
”Eu mut o zi albă, El mută o zi neagră. Eu înaintez cu un vis, El mi-l ia la război. El îmi atacă plămânii, Eu mă gândesc un an la spital, Fac o combinaţie strălucită Şi-i câştig o zi neagră. El mută o nenorocire Şi mă ameninţă cu cancerul (Care merge deocamdată în formă de cruce), Dar eu îi pun în faţă o carte Şi-l silesc să se retragă. Îi mai câştig câteva piese, Dar uite, jumătate din viaţa mea E scoasă pe margine. -O să-ţi dau şah şi pierzi optimismul, Îmi spune el. -Nu-i nimic, glumesc eu, Fac rocada sentimentelor. În spatele meu soţia, copiii, Soarele, luna şi ceilalţi chibiţi Tremură pentru orice mişcare a mea. Eu îmi aprind o ţigară Şi continui partida.” Marin Sorescu, ”Șah”
“Îți ești și drum lung și merindă Și vreme oricâtă, oricând. Și spațiu cabrând nenoroc. Și totu-i vibrare pe loc.” Marin Sorescu
