”Sunt ud până la piele din pricina valului care încă n-a venit. Sunt legat fedeleş într-o închisoare care încă nu există. Deşi n-am jucat partida de şah deja sunt făcut şah-mat. Deşi n-am băut nicio cupă de vin deja m-am îmbătat. Deşi n-am păşit pe câmpul de bătaie deja sunt rănit şi ucis. Nu mai ştiu care e diferenţa dintre închipuire şi realitate. Asemenea unei umbre eu sunt şi nu sunt.” Rumi, ”Sunt și nu sunt”
R
Nu te teme dacă harpa se rupe Căci alte mii se vor naşte din nou. Noi am căzut în braţele iubirii, unde totul e muzică. Dacă s-ar da foc tuturor harpelor din lume, Totuşi, în adâncul inimii Va continua să cânte o muzică tainică. Nu te teme dacă toate lumânările lumii Vor pâlpâi şi se vor stinge Căci avem în noi scânteia care aprinde focul. Cântecele pe care le cântăm Sunt ca o spumă la suprafaţa mării fiinţei, dar nestematele se găsesc în adâncuri. De aceea, blândeţea cântecelor noastre E o reflexie a lucrurilor profunde. Aşa că opreşte curgerea cuvintelor tale, Deschide fereastra inimii Şi lasă spiritul să vorbească.” Rumi, ”Nu te teme dacă harpa se rupe”
”Cât timp să mai jelesc cu inima rănită? Cât timp să mai rămân o toamnă tristă? De când durerea mi-a uscat frunzele sufletul meu se perpeleşte-n agonie. Cât timp să mai ascund văpaia ce vrea să se înalţe din acest foc? Cât timp poate să-ndure cineva durerea urii altui om? A unui prieten ce se poartă ca un vrăjmaş? Cu inima frântă, oare cât mai pot să îndur chinurile trupului şi ale sufletului? Eu cred în iubire şi jur pe iubire. Tu să mă crezi iubito! Cât timp mai pot să implor mila ta ca un prizonier al durerii? Tu ştii că nu sunt o stâncă sau o bucată de oţel, dar auzindu-mi povestea, chiar şi apa se va-ntări ca piatra. Dacă aş vrea să spun cuiva povestea vieţii mele din trupul meu ar izbucni văpăi.” Rumi, ”Cred în iubire”
”Când iubirea vine pe neaşteptate Şi bate la geam, dă fuga şi las-o să intre, Dar mai întâi închide uşa minţii, Căci orice gând mărunt o poate alunga, La fel cum fumul întinează Prospeţimea brizei dimineţii. Minţii, iubirea-i poate spune doar atât, Drumul e închis, şi nu poţi trece mai departe, Însă iubitului ea îi oferă o sută de binecuvântări. Până ce mintea se decide să păşească, Iubirea a ajuns deja până la cer. Iubirea a urcat Muntele Sacru. Însă acum va trebui să tac, Lăsând iubirea să vorbească din cuibul ei tăcut.” Rumi, ”O sută de binecuvântări”
“Începu să dorească un semn de încurajare din altă lume, o vedenie sfântă care să-i oțelească inima.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
“Grăuntele de speranţă care nu părăseşte pe om până nu-şi dă ultima suflare, care mai licăreşte în ochii muribundului chiar când inima a încetat de-a mai bate şi când trupul a îngheţat pentru totdeauna ― îi dădea şi ei puterea să mai aştepte şi să stăruiască…” Liviu Rebreanu, ”Ion”
“Gândurile i se înșirară ca într-un cerc în care nu mai putea pătrunde nimic afară de ea. Remușcări și păreri de rău încadrau toate crâmpeiele de amintiri șoptindu-i ca a scăpat din mâini un noroc ce nu se mai întoarce niciodată.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
“Se simțea inutilă și anacronică, o zdreanță veche care încurcă locul.” Liviu Rebreanu, ”Jar”
”Binecuvântate fie aceste jurăminte şi această căsătorie. Fie ca această căsătorie să fie precum laptele dulce, precum vinul şi halvaua. Fie ca această căsătorie să dea roade şi umbră asemenea unui curmal. Fie ca această căsătorie să fie plină de râsete, iar o zi banală să fie ca o zi în Rai. Fie ca această căsătorie să fie un semn de compasiune, o pecete a fericirii de aici şi de dincolo. Fie ca această căsătorie să aibă un chip plăcut şi un nume bun, ca o prevestire favorabilă a lunii pe un cer senin. Nu am cuvinte să descriu Cum se-mpleteşte spiritul cu această căsătorie.” Rumi, ”Această căsătorie”
“Se simțea despărțită de oameni și de lume, izolată într-o carapace unde sufletul ei se zvârcolea inutil. Constata pentru întâia oară că, în realitate, omul ca și toate vietățile pământului, a fost condamnat să trăiască singur, fiindcă existența nu e posibilă decât în singurătate individuală.” Liviu Rebreanu, ”Jar”
”În inima ta se află o lumânare ce aşteaptă să fie aprinsă. În sufletul tău este un gol ce trebuie umplut. Îl simţi, nu-i aşa? Simţi despărţirea de iubitul tău. Invită-l să vină şi să umple acest gol, îmbrăţişează-i focul. Aminteşte-le celor ce spun altfel că iubirea vine doar atunci când vrea şi că dorinţa ce o simţi pentru ea nu se învaţă în nicio şcoală.” Rumi, ”Lumânarea din inima ta”
“Fără ea, viața lui nu putea avea înțeles, nici aici, nici în altă lume.” Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
”Sufletul să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul în vorbe şi vorba cu fapte, căci numai astfel vei obţine un echilibru, între lumea ta şi lumea din afară.” Liviu Rebreanu
“Patima din glasul lui Ion îl infiora pe Titu. Îndîrjirea, egoismul și cruzimea cu care omul acesta a urmărit o țintă, fără să se uite în dreapta și în stânga, îl infricoșau, dar îl și mișcau. Se gândi la șovăielile lui din vremea aceasta, la zig-zagurile neputincioase, la alergările lui după țeluri de-abia întrezărite și se simți mic în fața țăranului care a mers drept înainte, trecând nepăsător peste toate piedicile, luptând neobosit, împins de o patimă mare. El se frământă cu dorințe nelămurite, făurește planuri peste puterile lui, trăiește cu visuri fermecate, și alături de dânsul viața înaintează vijelios. Un simțământ de slăbiciune îi strânse inima.” Liviu Rebreanu, ”Ion”
”Ținem negreșit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde.” Liviu Rebreanu