LUPTA CU ÎNGERUL (de Vasile Voiculescu)
URIAŞA CUMPĂNĂ A LUMII, urnită de ritmul cosmic, mişca talgerele-i potrivnice, ziua şi noaptea, pentru asfinţire. Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot şi spânzura jos în râsul pământului, dincolo de apus; buza lui fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopţii, care se ridica gol în slavă şi astupa, cu fundu-i negru, cerul. Săgeata cumpănitoare încremenise, cu luceafărul în ascuţiş.
Caprele râcâiau ţărâna închinând cu copita culcuşul… Clopotele aninate de turlele gâturilor sunau limpede şi fiecare vită era o vecernie.
Apa râului luneca în lăuta ţărmurilor cântare înăbuşită sub căluş de sălcii gânditoare şi plopi amintitori. Şarpe descolăcit din aur, amurgul descânta păsările cristaline, care picau din slăvi, înţelenite, pe ramuri.
Când, o prevestire trecu şi scutură din florile tălăncilor o rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. S-a sculat leul pustiei şi vine să-i dijmuiască turmele?
O formă nedesluşită înainta, fără paşi, spre staul. Sărise din talgerul luminii, care acum se cufundase în puţul de dincolo de pământ. Iacob se repezi cu ghioaga să-şi apere averile. Statura măreaţă îl aştepta în strungă, aţintindu-i calea.
Nu era leu, nici fur. Părea o arătare de pe alt tărâm.
– Ce vrei? – răcni ciobanul, clătinat între spaimă şi uimire.
– Luptă – răspunse celălalt, ca şi cum ar fi zis bună-seara.
Nu dorea nici oi, nici bogăţie, ci altceva, mai de preţ: puterea. Spre a fi stăpân se cere să fii tare. Care din ei doi e mai vrednic? Şi vedenia nu propunea enigme, pretindea încercarea puterilor.
Prin labirintul crengilor despletite pentru somn, vântul trecea degetele-i încărcate de plânsete moi. Caprele se sculaseră şi priveau din târlă. Înfăţişarea cu chip de zburător îl înfrunta din poarta ţarcului. Iacob îi desluşea asupra capului un moţ, adus ca gluga ciocârliei… Şi glasul îi cântase a viers. Cine, oare, se ascundea în veşmânt păsăresc? Iacob simţi o râvnă tinerească să se măsoare cu taina… Necunoscutul îi căzuse drag deodată, aşa cum îţi cade un prinţ hoinar, colindător după ciudăţenii, căruia nu i te poţi împotrivi să nu-i faci gustul.
El primi lupta fără vrăjmăşie, prinzându-se ca într-o horă cu îngerul, ochii iezilor – bucuroşi de salturile stăpânului în lupta cu cerescul partener. Şi astfel Iacob s-a luptat cu îngerul, nu împotriva lui…
Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual.
Îngerul şi Iacob îşi împrumutau numai prezenţa, nu şi substanţa. Aparenţa lui se lăsa cuprinsă… Şi rezistenţa divină se echilibra prin forţa umană, care se mlădia pe tărie şi urca, târâită de model, victorioasă asupra ei înseşi. Îngerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zâmbitor, aţâţa la sforţare, nu căuta să doboare. Deşi înger, el se alcătuia într-un prilej chibzuit şi cumpănit pentru încordarea muşchilor sufleteşti ai omului răpit în ideea biruinţei.
Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinşi cu braţele. Şi mâinile omului se încleştau, pafta cu zimţii degetelor petrecuţi unii într-alţii în şalele îngerului. Iar aripile acestuia, ridicate din sfârc, se încondeiau pe umerii discipolului, aşa încât el, cătând drept în ochii miraculoşi care-l stârneau la vitejie, nu le vedea strejuindu-l, ca să nu se înspăimânte. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult?
Oricum, îndemnul îngerului adevărat e totdeauna lupta. Numai Satana e ispita, vrajă de câştig uşor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii.
Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. Virtutea lui creştea, cu cât dura misterioasa iniţiere. Iacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre deosebire de acela, nu atingând pământul, ci cu cerul coborât de înger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfânt, care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel plin în cel gol, prin mediatorul înaripat, încât precursorul lui Cristos a trebuit să se smulgă cu violenţă din veriga ce-l strângea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de el omul întreg. Căci nu era el Mesia, menit să săvârşească deplin transfuzia divină.
A durat lupta o noapte, un veac? Cine ştie… Solul a zburat. Dar lecţia rămase indelebilă. În zori, nostalgic, căuta urmele vânzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: pământul nu era găurit de călcâie. Iarba, trează, îşi mijea lumina-i verde nestrivită din pământ. A fost o nălucire? Şi totuşi n-avea nici o şovăială… Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat… Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul. Îngerul a fost? Dar s-a hărţuit cu el afară, în luncă? Sau în lăuntru, în gând? Fusese o luptă sau o meditaţie? Zăvozii lui o ştiau mai bine, căci nu dăduseră nici un lătrat.
