”Cu zvâcnet tâmpla mi-o lipesc ades Pe pântecul materiei imens, De-acest pântec bântuit de patimi Care-mi încing la alb închipuirea; Aud ori bănuiesc un freamăt surd Trădând entuziasmul vieţii veşnice, Al vieţii minerale şi organice, Al vieţii izbucnind prin orice por. Nerăbdătoare sevele se zbat în intima materiei făptură, Ori mai intim şi mai neauzit Alunecă atomii transparenţi Ce-nchid în ei ameţitoare goane Pe gheme kilometrice de drum. Ascultă-n câmp cum sună primăvara, Fineţea clinchetelor ei lichide, Privind la cer, imaginează-ţi aştrii Care aleargă huruind vital, Ascultă în retorte cum lucrează Acizi şi săruri tonic murmurând, Ascultă clocotul de sânge tânăr Din vinele femeii tale scumpe. În toate e un ritm entuziast, E ritmul energiei fără moarte, Al înnoirii fără de sfârşit Laboriosul ritm care complică Materia, mişcată pe spirala Necontenitei perfecţionări.” Nicolae Labiș, ”Entuziasm, la 20 de ani (I. Ritm inițial)”
ian. 292022
