”Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă…. nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine. Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă…. nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine. Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni, caută-mă…. promit să tac oricât vrei. Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund… vino repede să mă vezi…. poate eu am nevoie de tine…” Marin Sorescu, ”Dacă într-o zi”
„Nu spun că a fost un noroc că te-am cunoscut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poți. Mie mi s-a dus viața, ție ți s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, că noi doi am trăit pe globul pământesc.” Nichita Stănescu, ”Rău de frumusețe”
„Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta, Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am. Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra, Să nu văd frunzele cum cad din ram… Fă focul şi preumblă-te prin casă Fără să spui nimic, niciun cuvânt… Vreau să mă simt la tine ca acasă, Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt… Învăluită-n straie de culcare Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem, Şi deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem… Fereşte-mă în preajma ta, de vasta Urgie-a toamnei care bântuie… Şi nu mă întreba în noaptea asta De ce mă înspăimântă frunzele…” Radu Stanca, ”Frunzele (Elegie de toamnă)”
”Doar chipul tău prelung iubito, lasă-l aşa cum este, răzimat între două bătăi ale inimii mele, ca între Tigru şi Eufrat.” Nichita Stănescu
”Cerul era înstelat. Din puzderia de luminițe care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei căzuse fără să lase pe cer vreun semn, vreun gol, așa cum nici în aglomerația străzii nu se simțea lipsa unui om. Și totuși, în câte ascunzișuri de suflet și gând nu a rămas ca un ferment de dăruire, de generozitate, trecerea ei pe pământ!” Cella Serghi
”De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare? De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă ca firul de iarbă ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărţită de ea însăşi ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?… De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui răsărindu-mi peste umăr, trăgând după el un cer de miresme cu nouri subţiri fără umbră? De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete goneşte-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele? De ce te-oi fi iubind atâta, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger…” Nichita Stănescu, ”Cântec fără răspuns”
„Te-am întâlnit atât de dintr-odată şi de neaşteptat, încât acel ah, care mi-a sărit de pe buze a plutit buimac prin aer până s-a lovit de o creangă şi s-a aşezat pe ea, şi s-a făcut cuib şi timpul zburând pe acolo şi-a lăsat în el orele… Atât de neaşteptat ne-am întâlnit încât trupul mi-a fost smuls şi lovit de timp şi ecourile lui se întorc abia acum şi se opresc în faţa mea ca nişte statui…” Nichita Stănescu
”Eu nu te văd, ci te imaginez într-una şi nu te aud, ci te murmur, te cânt” Nichita Stănescu
„Uneori în locul inimii îmi bătea luna, și-atunci, noaptea, gândurile nu le puteam lega de copaci și de turnuri și de nouri iar tu, femeie, trecând pe acolo, te înnodai în ele și rămâneai, nebănuind nimic. În nesomn îmi clătinam tâmplele de parcă aş fi smuls din mare un năvod cu mii de chipuri de-ale tale repetate zbătându-se luminiscent, în el. Şi nu voiam să mai pleci nicăieri, ci în noaptea felină aproape lucind de un ecou al stelelor, să te apropii, să te apropii în lungul gândurilor mele până îţi voi simţi răsuflarea şi-atunci, deodată, să se facă ziuă.” Nichita Stănescu
„Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” Nichita Stănescu
„Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!” Nichita Stănescu
„Să nu vă scape mirosul de viață pe care îl are secunda.” Nichita Stănescu
”Ea era frumoasă ca umbra unei idei, – a piele de copil mirosea spinarea ei, a piatră proaspăt spartă a strigăt dintr-o limbă moartă. Ea nu avea greutate, ca respirarea. Râzânda și plângânda cu lacrimi mari era sărată ca sarea slăvită la ospețe de barbari. Ea era frumoasă ca umbra unui gând. Între ape, numai ea era pământ.” Nichita Stănescu
”Într-un rând, se afla la masa de sară şi unchiul Ciumara. – Am auzit că se petrece bine la madame Lazaridi… zise el lui Adrian. Se adună acolo lume multă, de şi puţintel cam despărechiată. – E ceea ce se chiamă astăzi «lumea bună», răspunse Mary rîzînd. – Adevărat, urmă Ciumara, ceea ce se chiamă astăzi lumea bună. Trebuie să umbli ca Diogene, cu fânarul, ca să poţi găsi un suflet curat, şi nici atuncea nu eşti sigur. Totu-i murdărit. Adrian are dreptate să împungă şi să taie în lumea aceasta.” Mihail Sadoveanu, ”Strada Lăpușneanu”
„Mi-adusesem aminte cum m-ai sărutat tu odată pe frunte și ce răcoare umbroasă mai lăsase pe inima mea fericită cum mărarul peste roșii desigur, atunci chiar eram și nu-mi prea păsa de sunt om, cal, delfin, piatră sau vulture.” Nichita Stănescu