”Dacă într-o zi îți vine să plângi, caută-mă…. nu promit să te fac să râzi, dar pot să plâng cu tine. Dacă într-o zi îți vine să fugi, caută-mă…. nu promit că o să te opresc, dar pot să fug cu tine. Dacă într-o zi nu ai chef să asculți pe nimeni, caută-mă…. promit să tac oricât vrei. Dacă într-o zi mă cauți și nu răspund… vino repede să mă vezi…. poate eu am nevoie de tine…” Marin Sorescu, ”Dacă într-o zi”
„Ce este un sărut? Un jurământ făcut un pic mai de aproape, o mărturisire care se vrea confirmată, un punct de culoare roz pe i-ul din cuvântul „iubire”; este un secret pe care îl află gura în locul urechii.” Edmond Rostand
”Era rândul Elisei să asculte cea de pe urmă poruncă a reginei, dar ea, fără s-o aștepte, voioasă prinse a zice: – Tinere doamne, se întâmplă adesea ca înrâurirea pe care nu izbutesc s-o aibă asupra unui om mustrările și multele pedepse s-o aibă în schimb o vorbă, nu spusă „ex proposito„, ci azvârlită la întâmplare. Și din spusa Laurettei s-a vădit aievea lucrul acesta, pe care eu socot să-l întăresc acuma cu o altă istorioară, ce-am să v-o spun de îndată. Căci orișice poveste, de-i vrednică, foloase aduce și ca atare se cuvine s-o asculți cu luare-aminte, oricare ar fi povestitorul. Zic, așadar, că-n vremea primului rege din Cipru, după ce sfântul mormânt fu cucerit de Godefroy de Bouillon, se întâmplă ca o nobilă doamnă din Gasconia să pornească în pelerinaj la sfântul mormânt și la întoarcere, ajunsă fiind în Cipru, să fie batjocorită și terfelită de o ceată […]
”Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă, cu tine veșnic m-aș împovăra, când, noapte-zi, pereții mă apasă eu, sub sprâncene port privirea ta. Absența ta ca ștreangul sub bărbie mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi, iar mâna stângă parcă-mi e pustie trăgându-mi inima către zăpezi. O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră, încuviințează umbrei care sunt să nu se teamă când cu tine umblă oriunde pui piciorul pe pământ. La paginile scrise înainte de ceilalți orbi care-au putut vedea adaug că iubirea reaprinde și ochii tăi, aici, în fruntea mea. Căci asta e iubirea cea mai mare, să vezi cu ochii celuilalt, adânc, iar când nu e cu tine și te doare Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng. Așa simt eu acum când ești departe și nu mai știu e noapte sau e zi, te țin aici pe viață și pe moarte, te văd că mă și […]
”Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-l lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni. La care evreul răspunsepe dată: – Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încât aș zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăcești decât lăcaș de făpturi creștine. Și, după câte îmi pare mie, socot că sfântul vost’ părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere […]
„Uneori dimineaţa Mă trezesc îngheţată Şi, pe jumătate adormită încă, Trag, somnoroasă şi zgribulită, pe mine Trupul meu tânăr, Cald, mătăsos, În care mă învelesc Clănţănind copilăreşte din dinţi, Fericită că încă o zi, O zi întreagă Voi fi La adăpost de veşnicie.” Ana Blandiana, ”Veșmânt”
”Și-și lipi fața îmbujorată de pieptul tânărului plin de mândrie, vrăjit. El căzu pe bancă, iar ea — lângă el. Nu mai știau ce să-și spună. Stelele începură să strălucească. Cum s-au întâlnit buzele lor? De când cântă pasărea, de ce se topește zăpada, de ce înflorește trandafirul, de ce învie natura în luna mai, de ce luminează zorile dincolo de arborii întunecați, pe culmea înfiorată a colinelor? Un sărut; atât.” Victor Hugo
”Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.” Mircea Eliade
„Şi dacă Dragostea mă părăseşte De mii de ori mai mult m-aş răzbuna, Apoi în ochii de-unde ies văpăi Ce-nflăcărară inima-mi pustie Mi-aş aţinti privirea de aproape Spre-a răzbuna durerea părăsirii Şi-apoi cu Dragostea aş face pace.” Dante Aligheri
”Și totuși n-ai fi putut spune că din această pricină cei îngropați astfel aveau parte de lumânare, de lacrimi sau de însoțitori; dimpotrivă, până acolo se ajunsese, încât oamenilor nu le mai păsa de morți mai mult decât le pasă astăzi de niște biete capre. Drept care, cu acest prilej s-a învederat cu prisosință că dacă mersul firesc al vremurilor și al faptelor nu izbutise să-i învețe pe înțelepți răbdarea – cu prețul unor mici și neînsemnate suferințe – acum aceste suferințe sporite și însutite îi învățaseră chiar și pe oamenii de rând să le priceapă rostul și să le îndure cu nepăsare.” Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”
”Doamne, ce frumoasă e lumea! Totul se poate împăca… deși, dacă-aș înota acum pe pârtia lunii, aș îngheța, mi s-ar zbârci lumina pe față, pielea mi-ar sclipi de moarte… dar, Doamne, ce frumoasă e lumea!” Nina Cassian, ”O mie de poeme”
”Cuvântul „dragoste” nu e suficient. Suntem amândoi bolnavi de bucurie; murim de-a binelea de bucurie. Suntem striviţi, febrili. Toţi cei care au încercat să mă facă să renunţ la imposibil, să accept realităţile dragostei, limitările ei! O posed. Sunt posedată de ea.” Anaïs Nin
”Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre şi-l călcăm. Cerul este în noi.” Nikos Kazantzakis
„Nu spun că a fost un noroc că te-am cunoscut. Spun numai că a fost o minune. Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poți. Mie mi s-a dus viața, ție ți s-a dus norocul. Nu spun decât atâta, că noi doi am trăit pe globul pământesc.” Nichita Stănescu, ”Rău de frumusețe”
”Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților?Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite […]