”Cerul era luminat de frumuseţea lunii, atât de puternic, că am căzut la pământ. Iubirea Ta m-a făcut să-mi dau seama că sunt gata să renunţ la această viaţă lumească şi să mă las pradă măreţiei Frumuseţii Tale.” Rumi, ”Înfrânt de iubire”
”Nu fii mâhnit că lumea-i perfidă şi nedreaptă. Nu-ţi aminti şi astăzi de cei ce nu mai sunt. O fată ca o roză şi cupa te aşteaptă Surâzătoare. Viaţa nu ţi-o zvârli în vânt.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Răsplata cuvenită iar n-a venit. Zâmbeşte! Să crezi că-un lucru poate fi altfel, nebunie-i. Căci totu-i scris în cartea pe care-o răsfoieşte La întâmplare vântul uituc al veşniciei.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
“Trebuie să-ți dezvălui sufletul și să vedem dacă într-adevăr suntem legați pe viață, orice ni s-ar întâmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest „orice s-ar întâmpla”. Cine știe ce dracu ni se mai poate întâmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, și în loc să trăim bucuria sincerității să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun…” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
„Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru, tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.” Marin Preda
“Am observat această exaltare trufașă la mulți oameni, mai ales, desigur, la cei inculți, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenți, chiar superiori celor cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei mai anodini indivizi, blocați în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimând idei despre care ei știau că nu sunt ale lor, și cum a avea idei proprii nu era o glumă, și în nici un caz să faci ele paradă în societate, ei discutau pașnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în față, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deșucheat, se înjurau de mamă și stârneau nedumerire și dezamăgire fiindcă se știa totuși că sunt mari specialiști în medicină, biologie, matematici ețetera… În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînțeles amestecându-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după […]
”Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut…” Octavian Paler
”A stelelor rotire care-nconjoarâ firea Provoacă ameţeală la cei din valea lunii. Khayyam, ţine-te bine de firu-nţelepciunii, Pe când în jur dansează din veac nemărginirea.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Cel ce-a cules în viaţă al Cunoştinţei Măr, Pe-adevărata Cale purta-va paşii săi. Numai acela ştie că azi e ca şi ieri Şi mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintăi.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
”Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faţă. Epoca mea e-aici: câmpii şi munţi, Diversitate vastă şi măreaţă. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe căi ocolitoare, Şi totuşi toate se îndreaptă-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi părea întâi învălmăşit. Mergeam — dar unde, nu-mi pasase mie. Ştiam că-s tânăr, că iubesc adânc Tovarăşii de muncă şi mândrie, Nu cunoşteam primejdiile mari Şi poate de aceea n-aveam teamă… Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!” Nicolae Labiș, ”Geografia timpului”
„Dacă-aş fi un brutar Aş coace o pâine Atât de mare, încât să satur Toată, toată lumea Care nu are de mâncare. O pâine mai mare ca soarele, Rumenită, parfumată Ca şi viorelele. O aşa pâine Ar vrea să mănânce Cei din India şi din Chile Săracii, copiii, Bătrânii şi păsărelele. Va fi o zi de păstrat în memorie: O zi fără foame! Cea mai frumoasă zi din istorie!” Gianni Rodari, „Cea mai frumoasă zi”
“Nu înțelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atât de nemiloasă, de înverșunată și adesea otrăvită pentru opinie. Ființa noastră e la discreția celorlalți, nu apari tu în ochii unuia așa cum ești, ci așa cum au reșit alții să sugereze o imagine despre tine. Și astfel viața noastră se scurge într-un efort permanent și adesea disperat de a demonstra această imagine (căci rar se întâmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că ești un inocent), acțiune de reușita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea și adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, până și frumusețea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ți-a transmis-o.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit. Pasărea cu ciont de rubin, Iar mâine Puii păsării cu ciont de rubin, Ciugulind prin ţărână, Vor găsi poate Urmele poetului Nicolae Labiş Care va rămâne o amintire frumoasă…” Nicolae Labiș, ”Pasărea cu ciont de rubin” (Note: Versuri dictate de N. Labiş din spital, în dimineaţa de 10 decembrie 1956, câteva ceasuri după accident.)
”Nu judeca pe nimeni, ci cată să-nţelegi. Eu beau, dar aminteşte-ţi că ai şi tu păcate. De vrei s-ajungi la pace şi seninătate, Apleacă-te asupra durerii lumii-ntregi.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
“Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.” […]
