„Spune-mi care mamă-anume Cea mai scumpă e pe lume? Puii toți au zis de pasări, Zarzării au zis de zarzări, Peștișorii, de peștoaică, Ursuleții, de ursoaică, Șerpișorii, de șerpoaica, Tigrișorii, de tigroaică, Mânjii toți au zis de iepe, Firul cepii-a zis de cepe, Nucii toți au zis de nucă, Cucii toți au zis de cucă, Toți pisoii, de pisică, Iară eu, de-a mea mămică. Orice mamă e anume, Cea mai scumpă de pe lume!” Nichita Stănescu
”Nu poţi aprinde marea, nici omul să-l convingi Că fericirea multă adeseori înşală. Căci cupa care-i plină, uşor chiar de-o atingi, Se varsă. Dar intactă rămâne cupa goală.” Omar Khayyam, ”Suprema înțelepciune – detașarea”
„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” Jean-Paul Sartre (către Simone de Beauvoir)
„Există-ndrăgostiţi fericiţi care rămân împreună, şi-al căror sărut proaspăt sună… Auziţi… auziţi… Există perechi fără moarte, în mişcare mereie, cu-o formă a inimii, poate aparte, semănând a metaforă, semănând a idee. Aceştia rămân împreună în sărut, ca-ntr-o dulce furtună. Auziţi! Auziţi! Auziţi! Există-ndrăgostiţi fericiţi!” Nina Cassian, ”Postfaţă la o iubire sfârşită”
”Crezi că nu mai poți trăi. Crezi că lumina sufletului tău s-a stins și că vei rămâne pentru totdeauna în întuneric. Dar când ești înghițit de această întunecime deasă, când amândoi ochii îți sunt închiși pentru lume, un al treilea ți se deschide în inimă. Și abia atunci ajungi să-ți dai seama că vederea și cunoașterea lăuntrică se bat cap în cap. Nici un ochi nu vede atât de limpede și de pătrunzător ca ochiul iubirii. După mâhnire vine un alt anotimp, o altă vale, un alt tu. Iar iubitul care nu e de găsit nicăieri, începi să-l vezi pretutindeni.” Elif Shafak
”Doamne, câtă tristeţe şi frunză! Te dărui şi n-ai cui, Te dărui nimănui. Buzele se desfac zâmbind a milă, Vinul gâlgâie-n silă. O durere estompată şi surdă Bântuie inima mea. Singurătatea vibrează-n timpane Cu sunet de scoică, E ceasul somnului. Paşi stinşi, paşi stinşi. E ea? Altcineva. îţi vine să ţipi de mânie Că nu simţi părere de rău! Ceasul somnului. Ochi aţintit. Orb, surd, cu voce anemică. Plâns de neputinţă-n infinit.” Nicolae Labiș, ”Ceas greu” (9 mai 1954)
”Iar de va fi vreodată să-mi îngheţe Emoții, inimă, privire, tot, Mă-nscriu la doctoratul în tristeţe Să mă examineze un netot Lecturi nu am, n-am învățat nimica, La bibliografie stau cam prost N-aveţi ce-mi face, nu mă-ncearcă frica Îmi știu întreaga viaţă pe de rost Comisia îmi poate pune beţe În roate și o săgeată în călcâi Dau singur doctoratul în tristeţe Și nu mă mir că ies pe locu-ntâi În lumea voastră de stupide feţe Sunt doctorul docent pentru tristeţe.” Adrian Păunescu, ”Doctoratul în tristețe”
„Fără tine mi-e frig N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat.” Ana Blandiana
„Să nu vă scape mirosul de viață pe care îl are secunda.” Nichita Stănescu
„Aveai un fel de noapte în ochi și-un fel de glas, Că-n lupta de-a șoptitul, pe seară, m-ai rămas. Într-adevăr, destinul e turburat de-o floare Ieșită de neunde, necum și la-ntâmplare, Și se trezește-n rouă din somnul ei închis, Trecând dintr-o visare tăcută într-alt vis. Nici pravilele aspre, nici jugul lor nu pot Să-mpiedice ivirea garoafelor de tot. E-o proaspătă năvală a noilor parfume. Șarpele tău pătrunde, târâș, dintr-altă lume.” Tudor Arghezi
„Așa e, singurătatea nu e o binefacere. Ea îți cere mereu sacrificii. Nu se satură niciodată să pretindă. Și chiar în forma ei necesară, are ceva pervers: fiindcă îți ia înainte de a-ți dărui. Or, așa ceva riscă să facă din tine un om de gradul doi, dacă nu găsești înăuntrul tău destulă dragoste să te apere de pericolul închistării.” Octavian Paler
”Cele mai frumoase clipe erau acelea când ședea liniștită în prag și cosea, iar eu, așezat la picioarele ei, pe treptele de lemn, îi citeam. Cred și în ziua de azi că niciodată n-am văzut un soare mai strălucitor ca în după-amiezile acelea luminoase de aprilie; că niciodată nu mi-a fost dat să văd ființă mai luminoasă decât aceea pe care, seară de seară o vedeam în ușa barcazului; că niciodată n-am avut prilejul să privesc un cer atât de senin, o mare atât de frumoasă și corăbii atât de mândre, mistuindu-se în depărtările aurii.” Charles Dickens
„Dacă ți-ai îngropa bulbul inimii pe pământ, ce fel de flori ar răsări: crini sau mătrăgună?” Vasile Voiculescu
”Cu ea şi mâine-oi hoinări sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminţi. Dar mă mai mulţumesc şi astăzi oare Doar sărutări şi-mbrățişări fierbinţi? Ades, în loc să cugete, ea râde, Săruturile-năbuşesc idei, Totuşi iubesc, încă iubesc frenetic, Făptura ei şi mersul lin al ei. De mâine, răsuci-voi tot ce-a fost — Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mă va privi ciudat Şi lăcrăma-va, poate, în tăcere. Îi va fi greu. Şi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o să urmeze. Când urci pe munte, truda ţi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze.” Nicolae Labiș, ”Dragostea”
„Am impresia că viața oamenilor se desfășoară pe o bază greșită. Există o gravă neînțelegere în punctul de pornire. Oamenii nu recunosc minunea pe care o constituie viața însăși, globul acesta pământesc care se învârtește în haos și îi poartă în mersul lui prin veacuri. Ceea ce le lipsește oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiți de aparențe și se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii și care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. […]
