”Aceste nopţi de insomnie, aceste pauze-n destin,
ţi le dedic, pe toate, ţie,
cu toată moartea ce-o conţin.
Când se va face socoteala,
scăzând tot timpul nedormit,
vei şti să-ţi înţelegi greşeala
şi cât de tânăr am murit.
Parcă te simt la mii de leghe
pe-o navă care ar lua,
în toată starea mea de veghe,
oceanu-ntoarcerii, cu ea.
Tu eşti acum numai ideea,
fără miros, fără păcat,
feminitatea, nu femeia,
plecarea te-a abstractizat.
Iar dacă aş cădea departe,
cu tot acest prăpăd al meu,
eu m-aş ruga şi peste moarte,
de grija ta, lui Dumnezeu.
Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine,
să fie zgomot sau deşert,
să-mi amintesc sau nu de tine,
să mă mai ierţi, să te mai iert?
Nu pot să văd un film de-a rândul,
nu pot privi femei pe străzi,
că tot la tine-mi este gândul,
parcă eşti una dintre prăzi.
În insomnia mea de noapte,
în rătăcirea mea de zi,
ţi-aud şi mers, ţi-aud şi şoapte,
de parcă ne-am şi întâlni.
O, tu eşti boala minţii mele
şi sufăr suferinţa ta,
nu poate viaţa să mă spele
de tot ce se va întâmpla.
Şi-n tot ce-n faţa mea revine,
în toate crimele din drum,
mereu e vorba despre tine,
dar să te apăr nu am cum.
Prostituate sau regine,
ce trec prin actualităţi,
îmi amintesc egal de tine,
în umilinţă sau răsfăţ.
Nu ştiu ce cale vei alege,
la mănăstire sau bordel,
dar voi intra în altă lege
ca să te pot iubi la fel.
Diverşi vorbesc pe-aici întruna
despre femei, în mod vulgar,
mă simt vizat întotdeauna,
mi-acopăr faţa şi dispar.
Eu nu mă pot juca de-a tine,
nici chiar cu amintirea mea,
dar să-mi vorbească fitecine
de ce mai faci, n-aş suporta.
Mă rog de Dumnezeu cel Mare,
în ochii căruia mă uit,
să-mi dea un drog de vindecare,
să pot să dorm, ca să te uit.
Nimic din tot ce-ar fi să fie,
în zări de minus sau de plus,
nu mi se poate spune mie,
Atât cât te-am păstrat de sus.
Pentru imaginea curată
la care am visat în doi,
ninsoarea chiar e-un fel de pată,
iar floarea de cireş noroi.
Ca pe o rodnică greşeală
te port în fiecare gând,
spre insomnia mea finală
pe care ţi-o dedic plângând.
Şi-mi pare o complicitate
şi-mi pare vină şi păcat,
obişnuitul fapt că poate
în alte lumi ai respirat.
Mă doare fiecare veste,
mă doare ziua fără veşti,
nimic posibil nu mai este,
dar tu, iubito, unde eşti?
Şi, ca să scap măcar de plânsu-mi,
ca să mă pot elibera,
va trebui să cred eu însumi
într-o minciună de a mea.
Voi spune că ai fost o fată
dintr-un roman mai nou al meu,
cu personaje de-altădată,
cu El şi Ea şi Dumnezeu.
Şi dându-ţi libertatea ţie,
am să afirm cu mult curaj,
că, de atâta insomnie,
te-am omorât ca personaj.”
Adrian Păunescu, ”Elegia ultimei iubiri”
(”Meserie mizerabilă., sufletul”, 2000)