iubire – Pagina 3 – Wallflowers

nov. 252024

”Cu lacrimi vădesc
Ce jale m-apasă c-am fost părăsit,
Cu strâmb jurământ înșelat și mințit.

Când dragoste, tu, în suflet mi-ai pus-o
Pe-aceea ce-mi smulge zadarnic suspin,
Vădit-ai într-însa
Atâtea virtuți, încât pentru dânsa
Ușor de răbdat îmi părea orice chin,
Căruia-n minte
Și-n dorul fierbinte
Loc i-ai fi dat; dar azi, c-am greșit
Știu bine, și focul mă arde-ndoit.

Lumină în mintea-nșelată mi-a pus
Chiar dânsa, iubita și viața mea toată,
Plecând de la mine;
Când eu, sărmanul, gândeam că mă ține
Mai drag printre dragi și slugă plecată,
Ea, fără-ndurare
De chin și dogoare,
În inima ei pe altu-a primit,
Pe mine de-a pururi m-a izgonit.

Când prins-am de veste că sunt alungat,
În suflet un plâns dureros m-a cuprins
Și stăruie-n el
Și blestem azi ziua și ceasul mișel
Când chipul ei dulce simțirea mi-a prins,
Cu roșii bujori
Din obrajii de flori.
Credința, nădejdea și focul cumplit,
Pe toate le blestem cu suflet sfârșit.

Că focul meu n-are pe lume-alinare
Tu, Doamne, pricepi, căci pe Tine Te chem
Cu glas de durere;
Și încă-Ți mai spun că moartea mi-e vrere,
Așa de amarnic mă arde și gem.
Hai, moarte, grăbește,
În viața-mi lovește.
Lovește-n mânia și dorul smintit;
De ele aiurea voi fi mai ferit.

N-am altă cărare și nici mângâiere
Durerea să-mi astâmpăr: zeu dulce-al iubirii,
Moartea-mi rămâne:
Cu dânsa durerii un capăt îi pune
Și cruță-mi suflarea de chinul trăirii,
Că fără de vină
Mi-e tihna străină.
Iubita să fie de-al meu sfârșit
Ferice cum e de noul iubit.

De nimeni te-nvață, baladă iubită,
Eu nu mă mâhnesc, căci nimeni pe lume
Ca mine te cântă.
Ci-o rugă-am să-ți fac: pe aripi te-avântă,
Îl cată pe Amor, găsește-l și-i spune
Cum mă doboară
Viața amară
Vorbește-i și roagă-l pe țărm însorit
Să-mi ducă suflarea și trupul trudit.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Boccaccio, Giovanni

nov. 212024

”După cum s-a mai spus și într-alte rânduri aici, deși iubirea se adăpostește cu dragă inimă în casele bogaților, nu ocolește totuși nici casele sărmanilor, ba dimpotrivă uneori cu atâta strășnicie și-arată fața în ele, încât și cei săraci ajung să tremure de ea ca de un stăpân atotputernic, cum tremură bogații.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Adrian Păunescu – ”Eroina ești tu”

Adrian Păunescu – ”Eroina ești tu” Păunescu, Adrian

nov. 192024

”Ce mai faci? Ce mai spui?
Unde eşti? Mai exişti?
Ochii mei sunt nebuni
După ochii tăi trişti.
Te aştept peste tot
Şi visez să te-mbuni,
Am zidit pentru noi
Un spital de nebuni.
Acest fel de a fi
Vreau oricum să-l conservi,
Un spital pentru cord,
Cu salon pentru nervi.
Nu e logic nimic
În întregul demers,
Amintiri au murit
Şi contururi s-au şters.
Nu ştiam c-am avut
Acest mare noroc
Să trăiesc lâng-un om
Care lumii-i dă foc.
Consolat, te aştept,
Mi-e necaz şi pustiu
Şi mă tem să te-ntorci,
Cred că nu te mai ştiu.
Poate că, între timp,
Chiar şi tu te-ai schimbat,
Un păcat părăsind,
Îţi asumi alt păcat.
Poate numele tău
E precum ţi-am spus eu,
Şi eşti rodul divin,
Fiica lui Dumnezeu.
Să te caut nu vreau,
Să te-aştept nu mai pot,
Mi-am propus să te uit,
Cu iubire cu tot.
Îndărătnic te porţi,
Şi absurd, şi naiv,
Dar eu hachiţa ta
Nu mai pot s-o cultiv.
Doar atât mai aştept,
Să-ţi revii, să te-aduni,
C-am făcut pentru noi
Un spital de nebuni.
Ne putem odihni
În cămaşa de lanţ,
Terapie de şoc
Pentru foştii amanţi.
Eu, din lacrima mea,
Am făcut, mai la Nord,
Un spital de nervi,
Un spital pentru cord.
Bat pe-acolo ninsori,
Într-un fel îngeresc,
Ca să-ţi dea de-nţeles
Că eu tot te iubesc.
Însă nu te iubesc
Ca să vii, ca să pleci,
Te iubesc gratuit,
Inutil pentru veci.
Poţi la şes coborî,
Poţi rămâne-n zăpadă,
Te iubesc fără sens
Şi tu nici nu contezi.
Astăzi, încă te joci
De-a misterul întreg,
Cei din jur ori nu ştiu,
Ori, ştiind, nu înţeleg.
Dar, treptat, vei simţi
Că fiorul trecu
Şi vei vrea să le-arăţi
Că-n poeme eşti tu.
Şi, atunci, ai să lupţi
Să le poţi demonstra
Că la mine în vers
Este chiar viaţa ta.
Şi te vor umili,
Contestând dreptul tău,
Dar eu nu te-am numit,
Ca să nu-ţi fac vreun rău.
O s-apari, pe nedrept,
După ce am să mor,
Ca un alt personaj,
Scris de alt autor.
Şi, atunci, ai să negi
Adevărul cel strict
Că-ntre noi a fost şi
Acest straniu conflict.
Şi vei face recurs,
Că-ntr-o zi ai să vrei
Să arăţi cine-ai fost
Între-atâtea femei.
Eu, atunci, am să-ţi fiu
Cel din urmă atu,
Declarând că, oricum,
Eroina eşti tu.
Astfel, adeveresc
Că şi azi ne iubim
Şi, murind, am să fiu
Soţul tău legitim.”

Adrian Păunescu, ”Eroina ești tu”

Boccaccio, Giovanni

nov. 152024

”Gisippo îi răspunse:
– Titus, de-mi este îngăduit în numele prieteniei care ne leagă pe amândoi să te silesc a-mi face voia fără de nicio împotrivire din parte-ți, ăsta e prilejul de care mă voi folosi; iar dacă tu n-ai să te îndupleci de bună voie să m-asculți, voi face totuși ca Sofronia să fie a ta cu sila și cu puierea ce se cade s-o folosești când este vorba de binele unui prieten. Eu știu cât sunt de mări puterile iubirii și știu că nu o dată, ci de nenumărate ori i-au dus pe îndrăgostiți la moarte; tu ești așa de aproape de ea, încât nu mai poți da înapoi și nu-ți mai poți înfrânge plânsul; dac-ai urma într-acest chip, te-ai prăpădi cu zile și eu de bună seamă că ți-aș călca pe urme. Deci, chiar de nu te-aș îndrăgi din alte pricini, viața ta mi-e dragă, căci prin ea îmi prelungesc eu însumi viața.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Boccaccio, Giovanni

nov. 012024

”Cine-ar cânta, de nu cânt eu, ce-n mine
port mii de doruri împlinite, cine?

Vino, iubire, tu izvor de bucurii,
izvor al împlinirii și al nădejdii toate;
vin’ să cântăm puțin,
nu bietele suspine, nici dorurile vii,
ce bucuria ta mai dulce mi-o arată,
ci doar văpaia, chin
și fericire-n care ard deplin,
cântându-ți ție slavă, iubire, numai ție.

Când m-a cuprins văpaia ta cea dragă,
din primul ceas tu mi-ai adus în cale
un tânăr prea frumos,
cum nu-i mai mândru-n lumea-ntreagă,
nici mai viteaz când poartă zale
și nici mai inimos.
Iubirea arde-n mine atât de luminos,
încât cu tine cânt de drag și bucurie.

N-am gând mai dulce altul decât îmi e să știu
că mulțumită ție îi sunt la fel de dragă
pe cât îmi e și el;
aleasa fericirii de mi-a fost dat să fiu
pe-acest tărâm, pentru credința-ntreagă
ce-i port, socot la fel
să fiu și după moarte și-alăturea de el
să ne primească Domnul în alba-mpărăție.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

George Țârnea – ”Balada vieții paralele”

George Țârnea – ”Balada vieții paralele” Țârnea, George

oct. 242024

”N-am stat prea mult pe gânduri la beție,
Nici când a fost nevoie să suspin,
Dar dintre toți, iubito, numai ție
Am să-ți colind prin gânduri ca un spin.
Ce importanță are cum se cheamă
De la distanță pasul cel mai greu,
Mereu voi fi un traficant de teamă
Și tu perechea mea vei fi mereu.
Nu te condamn că n-ai putut pricepe
Că sunt un incurabil clandestin
Și fiecare vers din mine-ncepe
Cu o fisură tragică-n destin.
Dar nu schimba, iubito, așternutul
Nici ordine nu pune-ntre scrisori
Cât mai plutește peste noi sărutul
Și naftalina unei vechi ninsori.
E prea ușor să tai în carne vie,
Când foamea de iubire nu te-a ros,
Ca să-ți păstrezi, în schimb, o colivie
Cu amintiri subțiri sub praful gros.
Indiferent ce poate să se-ntâmple
După tăcerea strânsă-n telefon,
Nu vreau să-mi car neliniștea sub tâmple
Nici disperarea-n straie de bufon.
M-am săturat să laud mărăcinii
Agonisiți din fostele iubiri,
Ca să-mi mai pese ce gândesc vecinii
Când rătăcesc mahmur prin convorbiri.
Dar nu schimba, iubito, cheia porții
Nici nu te prea grăbi să faci curat
Cât mai plutesc sub stele-n voia sorții
Ninsorile prin care am zburat.
Tu nici nu știi pe mările de pâslă
Ce rar se-ntâmplă să rămâi atent
Cu numai un catarg și o spartă vâslă,
Tot căutând un port inexistent.
Fă-ți timp mai bine și așterne patul
Și pune vin pe masă, ca și cum
Dintr-un război ți s-ar fi-ntors bărbatul
Și-l simți al tău, de tot, abia acum.”

George Țârnea, ”Balada vieții paralele”

Hoffmann, Ernst Theodor Wilhelm

oct. 212024

„În a cui viaţă oare n-a încolţit cândva, păstrată în cel mai adânc ungher al inimii, minunata taină a iubirii! Oricine ai fi, cititorule, dacă vei frunzări vreodată aceste pagini, recheamă-ţi în amintire acea vreme însorită, contemplă pentru a nu ştiu câta oară gingaşul chip al aceleia pe care însuşi duhul iubirii ţi-a scos-o în cale! Ai avut atunci credinţa că numai în ea îţi recunoşti fiinţa, esenţa ta cea mai înaltă. Îţi aminteşti susurul izvoarelor, foşnetul frunzişului, felul în care vântul mângâios de seară îţi vorbea despre ea şi despre iubirea voastră? Mai vezi oare cum te priveau florile cu ochii lor limpezi şi prietenoşi, aducându-ţi salutul şi sărutul ei?”

Ernst Theodor Wilhelm Hoffmann

Zweig, Stefan

oct. 192024

”Nu poţi iubi constrâns, dar oare poţi iubi din milă faţă de cineva? Ce faci, atunci când această milă este luată drept cea mai râvnită iubire? Te invit să citeşti simţurile, gândurile, visele, năzuinţele şi datoriile de pe marginile foilor de carte sufletească şi psihologică.”

Stefan Zweig

Kundera, Milan

oct. 192024

„Sentimentul de a fi ales există, bunăoară, în orice relaţie de iubire. Iubirea este, prin definiţie, un cadou nemeritat; să fii iubit fără merit e chiar dovada adevăratei iubiri… Când are omul, pentru întâia oară, iluzia că este ales? Probabil că sugar, când primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit – şi o cere cu atât mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea târziu.”

Milan Kundera

Cortazar, Julio

oct. 062024

”Dragostea mea, nu te iubesc pentru mine, nici pentru tine, nici pentru amândoi împreună, nu te iubesc fiindcă sângele m-ar îndemna să te iubesc, te iubesc fiindcă nu eşti a mea, fiindcă te afli de partea cealaltă, acolo unde mă inviţi să sar şi eu nu pot face saltul, fiindcă în străfundurile posesiunii nu eşti în mine, nu te cuprind, nu trec dincolo de trupul tău, de râsul tău, există ceasuri când mă munceşte gândul că tu mă iubeşti, mă chinuieşte iubirea ta care nu-mi serveşte drept pod, căci un pod nu se susţine dintr-o singură parte.”

Julio Cortázar

Citate, poezie și literatură

sept. 182024

„Atât în neliniştea dureroasă cât şi în dorinţa fericită, iubirea este cerinţa unui tot. Ea nu se naşte şi nu rezistă decât dacă o parte rămâne de cucerit. Nu iubim decât ceea ce nu posedăm în întregime.”

Marcel Proust

Citate, poezie și literatură

sept. 152024

„Ce este un sărut? Un jurământ făcut un pic mai de aproape, o mărturisire care se vrea confirmată, un punct de culoare roz pe i-ul din cuvântul „iubire”; este un secret pe care îl află gura în locul urechii.”

Edmond Rostand

Adrian Păunescu – ”Adânca privire”

Adrian Păunescu – ”Adânca privire” Păunescu, Adrian

sept. 142024

”Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
cu tine veșnic m-aș împovăra,
când, noapte-zi, pereții mă apasă
eu, sub sprâncene port privirea ta.
Absența ta ca ștreangul sub bărbie
mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
iar mâna stângă parcă-mi e pustie
trăgându-mi inima către zăpezi.
O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
încuviințează umbrei care sunt
să nu se teamă când cu tine umblă
oriunde pui piciorul pe pământ.
La paginile scrise înainte
de ceilalți orbi care-au putut vedea
adaug că iubirea reaprinde
și ochii tăi, aici, în fruntea mea.
Căci asta e iubirea cea mai mare,
să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
iar când nu e cu tine și te doare
Să-i simți în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.
Așa simt eu acum când ești departe
și nu mai știu e noapte sau e zi,
te țin aici pe viață și pe moarte,
te văd că mă și tem că vei orbi.
Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
ca pe-o lumină vie te aștept,
dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
zmulgându-mi parcă inima din piept.
Nici nu mai știu, e iarnă sau e vară,
privirile ni s-au unit de tot
rămân aici, dar am fugit afară,
te-aș părăsi cumva, dar nu mai pot.
Zăpezi și flori trăiesc împreunate,
miracol și coșmar, la fel, așa,
cuțitul alții mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.
Și poate că aceasta e iubirea,
nu numai gelozie și asalt,
ci să-ți modifici într-atât privirea
încât să vezi la fel ca celălalt.
Profeții însă iată ce-mi arată:
te sorb din ochi, precum și tu mă sorbi,
și ne vom cheltui lumina toată,
îngenunchind sub cer ca niște orbi.”

Adrian Păunescu, ”Adânca privire”

Boccaccio, Giovanni

sept. 092024

”Și unde este omul, oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei decât bărbaților?Femeile își tăinuiesc cu teamă și rușine în gingașul lor piept văpăile iubirii, care, după câte știu aceia ce le-au simțit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se face cunoscute; și în afară de aceasta, femeile ținute în frâu de voia, de porunca ori de bunul plac al taților, al mamelor, al fraților sau soților rămân închise cea mai mare parte a vremii în strâmtele hotare ale odăii lor și, stând așa în huzur, pe de-o parte de voie și pe de alta de nevoie, se tot gândesc la câte toate și nu e cu putință ca gândurile lor să fie pururi vesele. Iar dacă uneori din pricina acestor gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor aprins, sunt nevoite să rămână, spre marea lor mâhnire, mereu întru aceleași gânduri, de nu le vin în minte și nu le înviorează altele noi și mai plăcute; unde mai pui că ele, femeile, îndură totul cu mult mai greu decât bărbații. Așa ceva nu li se întâmplă bărbaților îndrăgostiți și ne putem da seama în chip vădit de lucrul ăsta. Ei, dacă sunt munciți de doruri sau de gânduri negre, pot să-și aline plictiseala și amărăciunea lor, în fel și fel de chipuri: căci ei, dacă doresc, pot să se plimbe în voie, să audă și să vadă nenumărate lucruri, să meargă la vânat, la pescuit, să călărească, să joace cărți sau alteori să-și vadă de negustorie. Și dintre toate acestea, fieștecare în parte are puterea de-a atrage sufletul zbuciumat la sine, cu totul sau barem în parte, și de a-i întoarce fața de la un gând mai uricios, măcar pentru o bucată de vreme, dacă nu mai mult; după care, sufletul, într-un fel sau altul, ori își găsește o mângâiere, ori nu mai suferă așa mult.”

Giovanni Boccaccio, ”Decameronul”

Citate, poezie și literatură

aug. 282024

„Fugi de Iubire din cauza unei singure umiliri? Ce ştii despre Iubire în afară de numele ei? Iubirea are o sută de forme de mândrie şi dispreţ, şi se câştigă printr-o sută de mijloace de convingere. Pentru că Iubirea e fidelă, ea cauta pe cineva care e fidel: nu o interesează în niciun fel un tovarăş neloial. Fiinţa umană seamănă cu un copac; rădăcina lui e o convenţie cu Dumnezeu: acea rădăcină trebuia îndrăgită cu toată puterea. O convenţie slabă e o rădăcină putrezită, fără har şi roade. Chiar dacă ramurile şi frunzele copacului sunt verzi, verdeaţa nu ajută la nimic dacă rădăcina e stricată. Dacă o ramură nu are frunze verzi, dar are o rădăcină bună, o sută de frunze vor lua naştere la sfârşit.”

Rumi

Ce sunt cookie-urile și cum le folosesc pe acest blog?