”Swedenborg se întoarce la Stockholm în 1741 şi e ales (la propunerea lui Linné) membru al Academiei Regale de Ştiinţe. Devine teozof, se îndreaptă către Dumnezeu prin forţa ştiinţei, devine un om căruia ştiinţa i-a dat gustul infinitului, al absolutului.
De aici înainte începe cea de a doua viaţă a lui Swedenborg: se dezinteresează de ştiinţele exacte, trecând definitiv la teozofie şi religie. În Cartea de vise este consemnată marea iluminare din 1743, când el a primit puterea de a comunica direct cu spirite şi îngeri. Îşi propune să studieze în aceeaşi manieră sistematică lumea spiritului. Se spune că într-o seară, în 1745, la Londra, într-o viziune i se arată Domnul Nostru Iisus, care-i comunică misiunea sa nouă: cu acelaşi zel şi metodă cu care a descris lumea sensibilă, trebuie să exploreze lumea suprasensibilă, lumea supranaturală; să devină profet, să devină în mod ştiinţific vizionar. În Cartea de vise putem urmări acest lung proces: prin ce mijloace simple ajunge să comunice cu spiritele şi invizibilul; şi cu ajutorul viselor pe care le notează imediat, pe viu, pentru a nu pierde nimic din energia lor spirituală, un procedeu pe care suprarealiştii l-au folosit cu încântare. Deci, începând din 1745, când scrie De cultu et amore Dei (un comentariu al primului capitol al Genezei), Swedenborg conversează în mod regulat cu spiritele; el aude limba lor la fel de clar ca limba omenească. El atrage atenţia asupra spiritelor rele, nocive, a celor care nutresc o ură infernală împotriva oamenilor şi care doresc să-i corupă în corpul şi sufletul lor.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise” (prefață)