„Mi-am îngropat cuvintele de dragoste în pământ și beregata mi-am spânzurat-o de gât. Precis că sunt sfânt și numai atât. Cele două picioare nici nu le mai simt și nici tălpile cu care merg mereu. E absolut sigur că nu mai pot să mint. Precis că sunt zeu. Mi-am azvârlit dinții din gingie și sabia mi-am descins-o din șold. Precis că inima mea este vie și că eu sunt mort. Dar mi-am întors capul și m-am uitat înapoi, la doi ochi îngenați, cu ochii mei doi și împărați. Ce-o mai fi cu mine, te întreb acum, oare oi mai fi fiind, de este în ființa mea jar și fum, dor și jind?” Nichita Stănescu
S
”N-ai să vii N-ai să vii şi n-ai să morţi N-ai să şapte între sorţi N-ai să iarnă, primăvară N-ai să doamnă, domnişoară. Pe fundalul cel albastru din al ochiului meu vast meteor ai fost şi astru şi incest ai fost, prea cast. Uite-aşa rămânem orbi surzi şi ciungi de un cuvânt. Soarbe-mă de poţi să sorbi „S” e rece azi din sunt.” Nichita Stănescu
”O cafea neagră voi bea, totuşi, Din mâna ta. Îmi place că tu ştii s-o faci. Amară.” Marin Sorescu
“Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet. Ca să nu se bage nimeni în el cu cuțitul.” Marin Sorescu, ”Iona”
”În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol…” Cella Serghi
”Trebuie să existe un colţ de lume în care viaţa e frumoasă. Fericirea trebuie să existe. Sau poate e nevoie de un potop, de un cutremur, de nişte mâini uriaşe care să zgâlţâie globul, şi totul să înceapă din nou…” Cella Serghi
“The fool doth think he is wise, but the wise man knows himself to be a fool.” William Shakespeare, As You Like It
„Păi, zic, e deştept foc.„ „Da, zice, rage de deşteptăciune.„ „Cred, zice, pentru că luni seara mi-a jurat ceva ce a dez¬minţit marţi dimineaţă. Asta înseamnă să ai o limbă furcată, ca de viperă, adică două limbi.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”
”Hipolita: N-a spus că sunt nepricepuţi cu totul? Theseu: Vom fi cu-atât mai darnici, răsplătindu-i, De vreme ce ei nu ne dau nimic. Ne-om desfăta-ncercând să desluşim Tot ceea ce ascunde-a lor greşeală. Să preţuim doar gândul lor curat, Nu şi-mplinirea lui, stângace poate. Mă-ntâmpinau în drumurile mele Tot cărturari de seamă ce voiau Să mi se-nchine cu alese vorbe Pe care îndelung le cumpăneau; Dar îi vedeam pălind şi tremurând, Cu limba-mpleticită-n miezul vorbei, Cu glasul migălit, tăiat de spaimă, Şi pân’, la urmă, amuţind de tot, Lăsând urarea nerostită. Însă Tăcerea lor era mai grăitoare, Şi desluşeam în stânjeneala lor Mai mult decât în glasul sunător, Obişnuit cu vorbe lustruite. Iubirea mută-mi spune mult mai mult Decât sporovăiala: s-o ascult.” William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”
“Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol și faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se rușinează, al treilea se zăpăcește, dar nu e nici unul care nu-și pierde bunul cumpăt și mintea întreagă. E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu știi niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mâine mai mică, și când ai crede c-ai nimerit-o, dai greș: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol când lumea ți-e mai dragă. Am pățit-o odată cu Pintea: n-o mai pat și cu tine. — Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiță cam cu jumătate de gură. — De femei…” Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
”Într-o ceartă nedreaptă poate fi vorba de vitejie adevărată.” William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”
“If you want to concentrate deeply on some problem, and especially some piece of writing or paper-work, you should acquire a cat. Alone with the cat in the room where you work … the cat will invariably get up on your desk and settle placidly under the desk lamp … The cat will settle down and be serene, with a serenity that passes all understanding. And the tranquility of the cat will gradually come to affect you, sitting there at your desk, so that all the excitable qualities that impede your concentration compose themselves and give your mind back the self-command it has lost. You need not watch the cat all the time. Its presence alone is enough. The effect of a cat on your concentration is remarkable, very mysterious.” Muriel Spark, ”A Far Cry from Kensington”
“Land belongs to everyone and should be shared with everyone, any family of four or six people is supported well with 12 hectares of land. Any family of more than six people is supported with 25 hectares of land. A single individual can live with 6 hectares, land belongs to everyone, and to work the land we can share it among us, nobody is more than anyone, no one has special privileges.” Samael Aun Weor
”Ce să-ţi spun? îl întrebă înţeleptul Simeon. Ce am avut de spus, ţi-am spus. Mai întăi trebuia să răsuflu şi să mă bucur că te-am văzut. – Ah! urmă el oftînd. În lumea asta sânt puţini oameni în care poţi avea credinţă. Eu socot că un om în viaţă nu-şi poate face decît trei prietini. Unul poate moare. Pe altul poate-l apucă nebunia dragostelor. Dar unul tot îi rămîne. Aşa, eu îndată ce am ajuns la tine, mă simţesc mai împăcat, căci am ajuns la prietinul meu cel adevărat…” Mihail Sadoveanu, ”Neamul Șoimăreștilor”
”Uitarea este leac al multor dureri pe pământ; dar nu toate sufletele oamenilor sânt ca apele care se tulbură, fac creţuri şi se zbuciumă în furtună, iar apoi s alină şi ntind un luciu curat, ca şi cum în veci nimic nu le ar fi răscolit. Uneori durerile aprige lasă pe urma lor o drojdie de otravă: sânt suflete care cu greu se lămuresc. Aşa era sufletul lui Tudor Şoimaru. Era încă în el o nehotărîre ş-o suferinţă. Când vedea în lumina amintirii pe Magda, se încrunta, şi era bine încredinţat că, dacă i-ar fi răsărit din pămînt, ar fi ridicat pumnul s o zdrobească. Uneori însă Magda aceasta îi zîmbea. Vremea, cu toate acestea, ajutată de moşneagul cu barba tuşinată, îl scotea la un liman nebănuit de el.” Mihail Sadoveanu, ”Neamul Șoimăreștilor”