”Am uitat să fiu deştept Pentru-o zi ori pentru-o viaţă Cât înmărmurit aştept, Albe, braţele-ţi de gheaţă. Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în mine ca-ntr-un templu, Însă demn în miezul meu, Cu zgârcenie contemplu.” Nicolae Labiș, ”Am uitat”
”Poate-am visat ceva rău şi-am uitat, Poate-i doar pentru că vişinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sună, Ori pentru că au muşcat astă noapte din lună Vârcolacii, ori stele prea multe pe faţă Mi-au picurat o otravă de gheaţă, Ori poate e dimineaţă. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh străveziu de poveşti, Care-ai pătruns şi îmi macini mereu Trupul şi sufletul meu? Privesc în oglindă — acelaşi mi-i chipul Şi buzele groase tăiate ca-n lemn. Pe pavăza frunţii văd bine că nimeni N-a scris, încă nu, nici un semn. Dar vorbele-mi murmură: sună-ne,-ncearcă-ne, Sufletu-şi pâlpâie albe chemări, Ochii îmi ard rotunjiţi peste cearcăne, Inima-şi bate ecoul de zări. Cine eşti, ori ce eşti, Abur ori duh coborât din poveşti, Undă prelinsă să mă-învenine, Stea fulgerată în mine?” Nicolae Labiș, ”Fior” (aprilie 1956)
”Ţin minte, într-o seară-ntâmplător Te-am revăzut, voioasă şi străină. Am vrut în ochii-ţi iar să m-oglindesc, Şi-un chip străin ţi se-oglindea-n retină. Am mers o vreme-alături; eram palid. Ne-am despărţit. Sub falduri de omăt Păşeam tăcut şi răvăşit, cu faţa întoarsă peste umăr, îndărăt. Ai început un cântec nou vieţii, Şi n-ai greşit atunci. Dar în urechi De ce-mi răsună-atâta de sălbatic Cântecu-acesta cu dureri străvechi? Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta Şi să te uit pe tine şi-acest cânt! Şi chinul că de-atunci, cu palme calde Şi-ntinse, mângâi doar ninsori şi vânt!” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Pentru ce-am plecat, Unde mă îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacără Mă cheamă acolo Sub straturi de nea Şi vreau să treacă Liniştea mea.” Nicolae Labiș, ”Dor”
”Doamne, ce noapte s-a scurs! Cât de frumoasă e ziua Şi viaţa lucidă de zi! Prieteni, vă scriu o scrisoare, Cred c-am avut un vis rău, Se făcea c-a venit, străvezie, O fată ce nu se mai află, Se făcea că am stins un incendiu Noi cei ce aici ne iubim. Prieteni, sunt vise haotice Care se-ncheagă atunci Când ziua gândirea colindă Spre mari bucurii şi primejdii Şi când dureroase aduceri aminte Ne tulbură. Dar dacă va fi un război Şi noi nu vom face destul Să nu fie, Şi dacă cu toţii sperăm: — Vom trăi mai departe — Ce nopţi vom avea noi apoi, Ce vorbe-am putea să mai spunem Umbrelor scumpe şi îngrozitoare Şi multe, mai multe atunci? Trăim bucurii şi mâhniri, Nopți zbuciumate ori calme, Zile voioase ori triste (Albe şi negre cocoare), Fluviul vieţii se scurge încet, încărcat şi deplin. Dar vinele noastre palpită De-o […]
”În munţii noştri astăzi zăpezile torc leneş, Izvoarele îngheaţă în clinchete subţiri, Şi caprele de munte nervoase prin poiene-şi Urmează-n taină calea iernaticei iubiri. Cred că pe masă vinul aşteaptă-n adormire — E vinul roş din care pe-atunci n-ai vrut să-mi dai, în vremurile-acelea săpate-n amintire C-o mamă grijulie şi-un băieţel bălai. Oh, lumea cenuşie cum se spărgea deodată Şi năvălea într-însa al datinei popor! — Strălucitoare capre cu lâna colorată Şi toboşari de basme săltând într-un picior. Şi feţi-frumoşi cu stele de-oglinzi din tălpi în creştet, Şi draci blajini, tot focul punându-şi-l în joc, Şi ursul cu dairaua purtând cojocul veşted, Şi dorul de pădure purtându-l în cojoc. Sau clopoţeii molcomi cernuţi pe-ntreaga vale, Care-aduceau colinde la noi în lung convoi, Când ascultam la geamuri şi palma dumitale îmi mângâia obrajii îmbujoraţi şi moi. Azi e la fel, şi vinul aşteaptă-n adormire; M-aştepţi cu vinul roşu, voioasă să mi-l […]
”Îmbată-mă, pădure-n valuri moi De linişte, de iarnă şi de sară, Alungă pentru mine, pe cărări, Prin vânt, cea mai frumoasă căprioară! Aprinde pe cascade vâlvătăi, Fă-ţi stelele mai tainic să lucească, Opreşte-n râpi al frământării duh Şi pace dă-mi, dă-mi pace sufletească!” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Pădure, sora mea, la tine vin, La tine vin, să-mi spovedesc păcatul. C-am cheltuit atâtea zile seci Din viaţa ce mi-ai dat, sunt vinovatul. Sunt vinovat c-am risipit în vânt, Din ce mi-ai dat, fuioare de lumină, Sunt vinovat c-o fată cu ochi mari Şi-a-nlăcrimat privirea fără vină, Sunt vinovat c-aş fi putut şi eu, Ţintind în timp a visului pupilă, Să plămădesc, cum nu am plămădit, Minuni modeste, simple, din argilă. Sunt vinovat că dacă mi-ai lua Tot ce mi-ai dat cu palmele bătrâne, De mi-ar rămâne sporul ce l-am strâns, Cu prea puţin în lume aş rămâne.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Ascultă-mă, când viforele bat, Durerea pe stejar nu-l înfioară, Dar carii când îl rod încet, flămând, Dureri neîncetate îl doboară. Şi spune-mi, ce-i mai dureros aici — O lovitură repede, cumplită, Ori remuşcarea care te frământă înceată, nemilos, neadormit?” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Pădure, sora mea, am suferit Când glume reci îmi îngheţau pe buză, Am suferit, şi grele remuşcări îmi ţiuiau nendurător sub spuză. Dac-am văzut întinse bucurii Ce prind s-aprindă pretutindeni stele, Am suferit la rădăcina lor, Că nu era şi urma mâinii mele. Şi de-am văzut durerile lăsând În suflete şi-n trupuri negre urme, Am suferit că poate-ar fi putut Şi mâna mea să-ncerce să le curme.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Prietene, nu căuta scăpări Crezând că ispăşit-ai vina-n vină Şi nici nu-ţi asfinţi sub tânguiri Prisosul ce ţi-l dărui, de lumină. Cântarea care-ai fi putut s-o-nalţi Au înălţat-o alţii — nu te doară — Ci alta mai târziu poţi înălţa, Dar adevăru-i că putea să moară.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”E-o dimineaţă — parcă niciodată Nu mi-a fost dat o alta să privesc. Pădurile sclipesc a primăvară Şi fumuri calde-n crengi se-ncolăcesc. Simt — nevăzută-n aer — o putere. Vâsleşte des, cu aripe subţiri, Mă umple când cu-nfiorări voioase Şi când cu dureroase răbufniri. Trec în galop sub streşini de pădure, Sorb aerul şi ca pe-o apă-l sâmt. Şi totu-mi pare-atât de larg în juru-mi, Şi iarăşi totu-mi pare-atât de strâmt! Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mă-nconjură în roiuri de scântei Sălbatica pădurii tinereţe Şi-nţelepciunea bătrânească-a ei.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”S-aud în văi lungi strigăte cântate Şi vuiete-nfundate de maşini. Acolo oamenii învârt ţapina în palmele-mpietrite de răşini. Maşinile cu lemnu-n cârcă zboară, Pe oameni straiele în vânt se zbat. Până-n adâncuri, cald, mă înfioară Strigătul lor puternic şi cântat. Ei lumii dau comorile fibroase, Crescute drept dintr-al pădurii lut, Dar oare eu în ceasurile albe, Prin lume petrecute, ce-am făcut? Nestăpâniţi, ei prinşi în horă zboară, Ori, sară, cufundaţi în gânduri, tac… Dar eu, mi-am câştigat eu bucuria? Nu mi-a fost traiul sarbăd şi sărac? Şi totuşi mulţi din ei au ochiul minţii Posomorât din timpurile vechi. Şi mulţi din ei nu înţeleg cântarea Ce înşişi ei şi-o cântă în urechi. Nu am făcut eu prea puţine lucruri Pentru-aceşti oameni buni, cu cuget drept, Care mi-au dat cântările pădurii Şi sănătatea care-mi fierbe-n piept?” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Aici din ploi se închegau puhoaie, Şi către sat se prăvăleau urlând, De-aici spre sat treceau în ierni de groază Lupi suri, cu cozi târşite pe pământ. Aici creşteau flori albe şi mai cresc Dar lăcrămau sub rouă strânse-n cete Şi-aveau un farmec mai duios, mai trist Decât au cele mai mâhnite fete. Copil fiind, veneam ades aici, Mărturisesc, cu spaimă şi oroare, Mă atrăgea bolnavul peisaj Cu flori atât de trist strălucitoare. îmi era milă. Mila-mi aducea Mângâietoare lacrimi pe pupilă, Şi sufletu-mi se bucura-n secret, Fără să ştiu, de-această caldă milă. De cel ce-am fost atunci azi mă desparte Ceva ca un troian ori ca un nor. Zâmbesc înveselit gândind acuma La farsa ce-mi jucam neştiutor. Nu mai păstrez simţirile de-atunci, îmi par imaginare, de poveste… Păstrez doar amintirea unul loc îngrozitor, ce astăzi nu mai este.” Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
”Eu sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amăgitoarei neputinţi sunt veştede. Din când în când Mă urc în lumea voastră în nopţi grozav de liniştite şi senine, Şi-atunci aprind mari focuri Şi zămislesc comori Uimindu-vă pe cei ce mă-nţelegeți. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasă, minunată. Sunt spiritul adâncurilor, Trăiesc în altă lume decât voi.” Nicolae Labiș, ”Sunt spiritul adâncurilor”