”Şi deci făceam rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un tremur al între¬gului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sunt rele în sine, dacă sunt potolite de voinţa povăţuită de sufletul raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit de oboseala care ţinea în frâu apetitul irascibil, care se adresează binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu apetitul concupiscibil, care se adresează binelui şi răului, ca fiind cunoscute. Ca să lămuresc nesăbuita mea uşurătate de atunci, voi spune astăzi, folosindu-mă de cuvintele înge¬rescului doctor, că eram neîndoielnic cuprins de dragoste care este patimă şi lege cosmică, pentru că şi gravitatea corpului este dragoste naturală. Şi de patima aceasta eram, fireşte, răpit, pentru că în patima aceasta appetitus tendit in appetibile realiter consequendum ut sit ibi finis motus. Din care, fireşte, amor facit quod ipsas res quae amantur, amanţi aliquo modo uniantur e amor est magis cognitivus quam cognitio.”

Umberto Eco, ”Numele trandafirului”