”Mi-a arătat bustul delicat al Sfintei Fecioare ţinut sus şi strîns într-un pieptar legat la mijloc cu nişte lănţişoare cu care se jucau mâinile Pruncului. Vezi? Pulchra enim sunt ubera quae paululum supereminent et tument modice, nec fluitantia licenter, sed leniter restricta, repressa sed non depressa… Ce simţi în faţa unei atît de dulci viziuni?
Eu am roşit peste măsură, simţindu-mă tulburat ca de un foc dinlăuntrul meu. Ubertino trebuie să fi presupus sau poate că a văzut învăpăierea obrajilor mei, pentru că a adăugat numaidecît:
– Dar trebuie să înveţi a deosebi focul dragostei supra¬omeneşti de râvnirea simţurilor. E greu şi pentru sfinţi.
– Şi cum poţi cunoaşte dragostea cea bună? l-am întrebat tremurînd.
– Ce e dragostea? Nu există nimic pe lume, nici om, nici diavol şi nici alt lucru pe care eu să nu-l socotesc atît de suspect ca dragostea, întrucît aceasta pătrunde în suflet mai mult decît orice altceva. Nu există nimic care să acapareze şi să lege sufletul ca dragostea. întrucît, dacă nu ai acele arme care s-o stăpînească, sufletul cade din pricina dragostei într-o ruină nemărginită. Şi eu cred că fără farmecele Margheritei Dolcino nu ar fi fost un osîndit, nici fără viaţa trufaşă şi promiscuă de la Părete Calva n-ar fi suferit atîţia farmecele răzvrătirii sale. Ia seama, toate acestea nu ţi le spun doar pentru dragostea cea rea, care, fireşte, trebuie îndepărtată de toţi ca un lucru diabolic, eu spun toate acestea, şi cu mare spaimă, şi despre dragostea cea bună, ce se află între Dumnezeu şi om, între aproape şi aproape. Adesea se întîmplă ca doi sau trei, bărbat sau femeie, să nutrească unul pentru altul atîta afecţiune, şi să dorească să trăiască mereu alături, şi când o parte doreşte, alta vrea. Şi îţi mărturisesc că un sentiment de felul acesta am simţit eu pentru nişte femei virtuoase, precum Angela şi Chiara. Ei bine, chiar şi aceasta este de învinuit, oricît de sufleteşte s-ar petrece totul şi întru Domnul… Pentru că şi dragostea simţită de suflet, dacă nu este înarmată şi controlată, ci vine luată cu dulceaţă, ajunge apoi să cadă, sau să pricinuiască dezordine. Ah, dragostea are felurite însuşiri, mai întîi ea face ca sufletul să fie cuprins de bucurie, apoi îl doboară rănit… Dar pe urmă capătă căldura adevărată a iubirii divine şi strigă, se tânguie, se face piatră pusă la cuptor ca să crape, ca piatra de var, şi trosneşte mângâiată de flacără…
– Şi aceasta este dragostea cea bună?
Ubertino m-a mângâiat pe cap. Şi, privindu-l, am văzut că avea ochii scăldaţi în lacrimi.”

Umberto Eco, ”Numele trandafirului”