”Păstrează-ţi sfatul,
Căci trece prin urechea mea de-a surda
Ca printr-o sită apa.
Lasă sfatul;
Să nu-mi dea sfaturi binevoitorii,
Afară doar de suferă ca mine.
Să vină-un tată ce-şi iubea copila
Ca mine, şi ca mine şi-a pierdut-o,
Acesta să-mi vorbească de răbdare!
Durerea să-şi măsoare-n lung şi-n lat
Cu-a mea, să pună-n cumpănă amarul,
Atîta chin aici, atît dincoace,
Acelaşi chip, o formă şi-un tipar,
Acesta de zîmbeşte şi strigînd
„Durere, piei!„ în barbă se dezmiardă
Şi-n loc să geamă, îşi tot drege glasul,
Cârpindu-şi suferinţa cu zicale,
Şi-amarul şi-l îmbată cu cheflii,
Să vină să mă-nveţe cum să rabd!
Dar nu s-a pomenit astfel de om:
Povăţuiesc şi-alină suferinţa
Doar cel care n-o-ncearcă;
Cei ce-o gustă îşi ies din minţi,
Când sfatul lor, cândva,
Dădea mâniei leacuri iscusite,
Lega sminteala-n fire de mătase
Şi bolile cu vorbe le vrăjea.
Nu, nu, de când e lumea, toţi dau sfaturi
Celor ce gem împovăraţi de jale;
Dar omul virtuos şi-ntreg la minte
De dăscălit se lasă când el însuşi
Bea cupa cu amar.
Mă cruţă, dar; în strigăt jalea mea-ţi întrece sfatul.
Nu-s oamenii copii?
Te rog să taci.
Eu sânt făcut din carne şi din sânge
Căci n-a fost încă filozof să-ndure,
Făr-a crâcni, durerea de măsele,
Chiar dac-a scris frumos cum scriu doar zeii
Şi-a luat în râs durerea şi-ntîmplarea.”

William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”