”Îngăduie-mi să-ţi dau un sfat. Cei doi S-au dus, convinşi că fiica ta e moartă; Ce-ar fi s-o ţii în taină-aici un timp, Dând tuturor de veste c-a murit? îmbracă, dar, veşmânt cernit, şi-atîrnă Un epitaf în cripta stirpei voastre Şi fă, după tipic, tot ce se cere Când cineva se stinge dintre vii. Ce rost să aibă-acestea? La ce bun? Ducând la bun sfârşit ce vrem să facem, Putem schimba bârfeala-n remuşcare. Atîta însă nu e mare lucru; Aştept un rod mai bun al trudei noastre. Murind, cum se va spune, chiar în clipa în care au scuipat-o în obraz, Vor plînge-o, căind-o şi iertînd-o, Toţi cei ce-au auzit. Aşa se-ntîmplă: Nu preţuim cu-adevărat un lucru Atunci când îl avem: dar dacă-l pierdem, Tânjim de dorul lui, aflînd virtutea Ce n-am văzut-o cât îl stăpîneam. Cu Claudio la fel se va petrece; Aflînd că vorba lui a omorît-o, în gându-i se vor furişa tiptil Duioase amintiri din viaţa ei; Făptura ei, în tot ce-avea mai gingaş, Cu strai mai mândru se va-nveşmânta, Mustind de viaţă nouă, mai bogată, în ochii minţii lui. El o va plînge Şi, dac-a fost vreodată-ndrăgostit, Se va căi în sinea lui amarnic, Chiar dacă va mai crede-o vinovată. Aşa să facem; şi nu te-ndoi Că biruinţa ne va fi mai mare Decît pot eu acum s-o zugrăvesc. De vom da greş, atuncea vestea Că doamna a murit va domoli Uimirea ce-a stîrnit-o fapta ei: Iar dumneata o vei putea trimite (Pătatu-ţi nume o să-ţi ceară asta) La mănăstire să-şi trăiască viaţa, Ferită de sminteală şi bârfeli.”

William Shakespeare, ”Mult zgomot pentru nimic”