”şi-l întrebai: „Au ce-o fi vrut să zică
cel din Romagna când vorbea de-un bun
ce, păgubind, mai multora le strică?”
„El ispăşeşte, mă-nvăţă, ‘n surghiun
al pizmei rău’ şi, dojenind pe fraţi,
de ea-i fereşte. – Ascultă ce-am să-ţi spun:
Fiindcă râvniţi cu mult prea mult nesaţ un bun ce-i scris ca prin părtaşi să pată, vă suflă pizma-n foaie şi oftaţi.
Căci dacă dorul de suprema roată
dorinţele vi le-ar mâna în sus,
nici teamă-n suflet n-aţi simţi vreodată.
Pe cât mai mulţi «al nostru» spun şi-au spus, pe-atâta-n cer ce-i împărţit sporeşte şi-aşijderi mila pentru cel răpus.”
„Dorinţa mea şi mintea-mi lăcomeşte mai multe-a şti, răspuns-am, ca-nainte şi o-ndoială mă cuprinde-n cleşte.
Cum poate -un bun, de-i împărţit, părinte, să-mbogăţească pe mai mulţi prin sine, decât de-ar fi pe mai puţini s-alinte?”
„Pentru că scurmi, grăi atunci spre mine, ţărâna voastră zi şi noapte-ntruna, te zbaţi în neguri. Negrăitul Bine,
neţărmuritul, cel de totdeauna, către iubire se răsfrânge-atare precum în iezer se răsfrânge luna.
Atât se dă’, precât găseşte-ardoare: şi-a dragostei simţiri dacă sporesc, şi harul sfânt sporeşte în vigoare.
Pe cât mai mulţi în ceruri se-ndrăgesc, pe-atâta creşte al iubirii plin şi înde ei iubirea-şi oglindesc.
Iar dacă foamea-ţi n-am răzbit s-alin, veni-va Beatrice să te-nfrunte şi-a tale vreri va mulţumi deplin.”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XV