Wallflowers

”Swedenborg se întoarce la Stockholm în 1741 şi e ales (la propunerea lui Linné) membru al Academiei Regale de Ştiinţe. Devine teozof, se îndreaptă către Dumnezeu prin forţa ştiinţei, devine un om căruia ştiinţa i-a dat gustul infinitului, al absolutului.
De aici înainte începe cea de a doua viaţă a lui Swedenborg: se dezinteresează de ştiinţele exacte, trecând definitiv la teozofie şi religie. În Cartea de vise este consemnată marea iluminare din 1743, când el a primit puterea de a comunica direct cu spirite şi îngeri. Îşi propune să studieze în aceeaşi manieră sistematică lumea spiritului. Se spune că într-o seară, în 1745, la Londra, într-o viziune i se arată Domnul Nostru Iisus, care-i comunică misiunea sa nouă: cu acelaşi zel şi metodă cu care a descris lumea sensibilă, trebuie să exploreze lumea suprasensibilă, lumea supranaturală; să devină profet, să devină în mod ştiinţific vizionar. În Cartea de vise putem urmări acest lung proces: prin ce mijloace simple ajunge să comunice cu spiritele şi invizibilul; şi cu ajutorul viselor pe care le notează imediat, pe viu, pentru a nu pierde nimic din energia lor spirituală, un procedeu pe care suprarealiştii l-au folosit cu încântare. Deci, începând din 1745, când scrie De cultu et amore Dei (un comentariu al primului capitol al Genezei), Swedenborg conversează în mod regulat cu spiritele; el aude limba lor la fel de clar ca limba omenească. El atrage atenţia asupra spiritelor rele, nocive, a celor care nutresc o ură infernală împotriva oamenilor şi care doresc să-i corupă în corpul şi sufletul lor.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise” (prefață)

”Știu – urmă ea cu vioiciune – că o nenorocire e pentru noi amîndoi că ne-am văzut și ne vedem, dar sufletul mi se umple de o nespusă dulceață când privesc în ochii lui, fie ei chiar încruntați, și mă cutremur când mâna lui mă atinge. Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voința lui mă siluiește, ci o soartă neînduplecată ne ține sub stăpînirea ei, și nu putem altfel decît cum putem. Îmi arde pămîntul sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, și totuși viață pentru mine sunt numai clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, neliniște mistuitoare, dorință fierbinte. Nemaiputînd să mai port rușinea pe care eu însămi mi-o fac, nu-mi mai rămîne decît să fug din lume, fie în mormînt, fie în tăinicia unei mănăstiri.”

Ioan Slavici, ”Mara”

”De exemplu, dacă e vorba de lumină, lumina e pentru el o metaforă, simbolul evident al adevărului. Calul simbolizează inteligenţă, căci el ne duce de la un loc la altul. Swedenborg stabileşte astfel un întreg sistem de corespondenţe. Prin aceasta se apropie de cabalişti.
Apoi ajunge la ideea că, în lume, totul se bazează pe corespondenţe, că întreaga creaţie e, de fapt, o scriere secretă, o criptografie pe care trebuie s-o descifrăm, că toate lucrurile sunt în realitate cuvinte, numai lucrurile pe care nu le putem înţelege rămân pentru noi literă moartă.
Îmi amintesc de o teribilă aserţiune a lui Carlyle, care l-a citit, nu fără profit, pe Swedenborg şi a spus: Istoria universală e o scriere pe care trebuie s-o descifrăm şi s-o transcriem continuu. Şi e adevărat: necontenit suntem martorii istoriei universale şi în acelaşi timp actorii ei. Suntem, de asemenea, literele, simbolurile: un text divin în care se înscrie destinul nostru. Am cu mine un dicţionar al corespondenţelor. Putem să luăm orice cuvânt din Biblie şi să vedem care e sensul spiritual pe care Swedenborg i l-a dat.”

Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise” (prefață)

”Stâncile-nfuriate,
Ploile-nspumate
Rupe-vor lăcale,
Porţi de închisoare;
Fibus să se-ntarte
Strălucind departe,
Veşnic o să poarte
Soarta schimbătoare.”

William Shakespeare, ”Visul unei nopți de vară”

“Sufletul meu rătăcește aici într-un deșert fără popasuri ca o pasăre ce și-a pierdut cuibul…”

Liviu Rebreanu, ”Ion”