“Many a parent, sad to say, has used their child as an opportunity for them, the parent, to do, through their child, something or some of the things that they, the parent, did not do or did not do successfully.”
Mokokoma Mokhonoana, ”The Use and Misuse of Children”
”Ferește-te de proști, pentru că au mintea odihnită.”
(Proverb românesc)
”Ţin minte, într-o seară-ntâmplător
Te-am revăzut, voioasă şi străină.
Am vrut în ochii-ţi iar să m-oglindesc,
Şi-un chip străin ţi se-oglindea-n retină.
Am mers o vreme-alături; eram palid.
Ne-am despărţit. Sub falduri de omăt
Păşeam tăcut şi răvăşit, cu faţa
întoarsă peste umăr, îndărăt.
Ai început un cântec nou vieţii,
Şi n-ai greşit atunci. Dar în urechi
De ce-mi răsună-atâta de sălbatic
Cântecu-acesta cu dureri străvechi?
Cum vreau să-mi frâng odată jalea asta
Şi să te uit pe tine şi-acest cânt!
Şi chinul că de-atunci, cu palme calde
Şi-ntinse, mângâi doar ninsori şi vânt!”Nicolae Labiș, ”Frământarea intimă” (fragment)
“Pe om nu-l stăpânești decât cu păcatele lui, și tot omul are păcate, numai că unul le ascunde mai bine. Ca să le dea mai lesne pe față, caută-i slăbiciunea, fă-l să și-o deie de gol și faci cu el ce vrei, căci unul se mânie, altul se rușinează, al treilea se zăpăcește, dar nu e nici unul care nu-și pierde bunul cumpăt și mintea întreagă.
E însă o slăbiciune de care mă tem, fiindcă nu știi niciodată cum s-o apuci; e azi mai mare, mâine mai mică, și când ai crede c-ai nimerit-o, dai greș: de oamenii care au asemenea slăbiciune mă feresc, căci ei te dau de gol când lumea ți-e mai dragă. Am pățit-o odată cu Pintea: n-o mai pat și cu tine.
— Ce fel de slăbiciune? întrebă Ghiță cam cu jumătate de gură.
— De femei…”Ioan Slavici, ”Moara cu Noroc”
”Preaînălţate Doamne, de credeţi cum că Mihnea
Nu-i sluga cea din urmă şi făr-de nici o treabă
Din ai Măriei Tale…
De credeţi cum că ochiu-i
Setos [e] de mărire, că n-a cunoscut bine
Supunerea că este a lui firească haină,
Rupeţi diata asta.
Căci greutatea ei Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie
A fost până acuma credinţa ce stăpînul
O pune-n al meu suflet.”Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Calul bun se cunoaşte în mers, omul bun se cunoaşte în prietenie.”
(Proverb românesc)
“Socrate însă privise doar în el însuși și s-a simțit intangibil chiar și atunci când a fost silit să bea cucuta… Ce îi trebuia lui să privească marea? Noi însă ne temem de ceea ce am putea descoperi dacă am privi insistent în noi înșine… Golim paharul, nu de cucută, ci de vin, ne ferim privirea și începem să urlăm, încredințați că asta e viața, și nu urlete scoatem, ci cântece de triumf… Iar pentru divertisment năvălim și prin păduri…”
Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Iubirea trăieşte veşnic, fără început şi fără sfârşit… Prin iubire cunoşti pe Dumnezeu şi te înalţi până la ceruri…”
Liviu Rebreanu, ”Pădurea spânzuraţilor”
”Pentru ce-am plecat,
Unde mă îndrept?
S-au întunecat
Sensurile-n piept,
Dar o flacără
Mă cheamă acolo
Sub straturi de nea
Şi vreau să treacă
Liniştea mea.”Nicolae Labiș, ”Dor”
“Ținem negreșit să tălmăcim prin vorbe o realitate pe care numai sufletul o poate pătrunde.”
Liviu Rebreanu, ”Adam și Eva”
”Celui încrezător și tare îi ajunge și-un pai ca să dobândească fericirea.”
Proverb japonez
”Păcatul intră râzând şi iese plângând.”
(Proverb)
“Oameni… orice ați face, știința voastră rătăcește, și mândria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.”
Tudor Arghezi, ”Cimitirul Buna-Vestire”
“Are you ignorant enough to expect horsemanship from blacksmiths?”
Idries Shah, ”Observations”
”O, dă-mi arpa de aramă
Şi mi-o pune-n braţul stâng.
Ochii tăi se plec cu teamă,
Tu roşeşti — glasu-mi te cheamă,
Coardele încet te plâng!
Vino dar, palidă zână,
Pune faţa pe-al meu piept,
Gâtul tău pe braţu-mi drept,
Tu, a ochilor lumină,
Mă iubeşti, tu? Spune drept!
Mă iubeşti! Surâzi şireată
Şi îţi pleci ochii în jos!
O, lumină prea curată,
De-ai cunoaşte vre odată
Sufletul meu dureros;
De ai şti, palide înger,
Cât de mult te iubesc eu,
Câte nopţi de-amor şi rău
Am vegheat zdrobit de plângeri,
Scumpa mea, odorul meu!
O, atunci mi-ai cere seamă
Ca să-ţi spun câte-am visat,
M-ai fixa fără de teamă,
Ai da-ncet neagra maramă
De pe păru-ţi blond, curat;
Netezind cu mâna-ţi albă
Tâmpla ta — tu m-ai privi,
Cu durere mi-ai zâmbi,
Eu, jucându-mă cu salba
De pe sânii-ţi, aş vorbi.
Şi ţi-aş spune, a mea iubită,
Că de mult eu te-am cătat;
În cărarea tăinuită,
Prin dumbrava înverzită,
Ori prin codrii cei de brad,
Lângă cântul de izvoare,
Printre stâncele de fier
Ce străbat norii din cer,
Într-a peşterii răcoare,
Într-a nopţilor mister.
Te vedeam cu a mea minte;
Şi acum când te-am găsit
Pare-mi că-mi aduc aminte
Cum că-n vremi de mai nainte
Te-am văzut şi te-am iubit —
Să-ţi spun unde… într-o seară
Am visat un vis frumos…
Pe un nour luminos
Am văzut la cer o scară
Ridicându-se de jos.
Într-a cerului mărire
Scara de-aur se pierdea,
Iar pe-un tron de nemurire,
Tron de-argint şi strălucire,
Maica Domnului zâmbea;
Iar pe schiţele de scară
Îngeri stau treptat… treptat,
Cu chip blând şi luminat
Şi pe lire sunătoare,
Cântau dulce şi curat.
La picioarele Mariei
Genuncheat pe-un nor de-argint,
Alb ca lebeda pustiei,
Blând ca glasul poeziei,
Sta un înger cugetând;
Şi-a luat arpa-i de aur
Şi trecând mâna pe ea
A-nceput a răsuna
Raiul… luncile-i de laur
De-un blând Ave Maria.
Acel înger!… Faţa pală,
Ochiul negru, păr bălai,
L-am văzut — o stea regală,
O lumină triumfală —
Şi de-atunci îl iubesc, vai!…
L-am cătat în astă lume
Pân’ ce viaţa-mi se pierdu,
Sufletu-mi se abătu…
Ş-atunci te-am văzut: minune!
Acel înger ai fost tu.
Când ai lăsat cerul, dragă?
De ce-n lume ai venit?
Ai ştiut că viaţa-ntreagă
Trista-mi inimă pribeagă
Tot pe tine te-a iubit?
Ai ştiut cine te-aşteaptă
Şi-ai venit să răsplăteşti
Lungi durerile-mi lumeşti,
Cu zâmbirea-ţi înţeleaptă
Şi cu ochii tăi cereşti.”Mihai Eminescu, ”Basmul ce i l-aş spune ei”