”În acea zi am fost, de asemenea, puţin neliniştit în inima mea, deoarece gândurile mele zburau contrar voinţei mele şi nu puteam să le reţin. Am fost la serviciul religios şi găseam că gândurile despre credinţă şi despre Hristos, despre meritele sale şi alte lucruri asemănătoare, precum şi cele care le însoţeau şi le confirmau provocau totuşi nelinişte şi dădeau ocazie la gânduri contrarii, care nu se pot preveni atunci când vrei să crezi prin propria ta judecată şi nu prin graţia Domnului. În sfârşit, îmi fu dat prin graţia Duhului de a avea credinţă, fără raisonnement, să fiu asigurat prin ea, când vedeam gândurile mele care confirmau acest fapt, ca dedesubtul meu; în inima mea râdeam de ele, şi mai mult încă de cele care le zguduiau şi le contraziceau; credinţa era cu mult deasupra gândurilor înţelegerii mele. Numai atunci au avut pace: Dumnezeu să mă întărească, pentru că e opera Sa şi mai puţin a mea, şi gândurile mele, fie ele cele mai bune, mai mult o distrug decât s-o întărească. Atunci, râzi de tine însuţi, la fel de bine când te ridici în gând împotriva a ceea ce crezi, precum şi atunci când vrei să confirmi aceasta prin înţelegerea ta. E, de asemenea, un lucru mai înalt, nu ştiu dacă e lucrul suprem, când omul primeşte graţia să nu amestece înţelegerea lui cu lucrurile credinţei, cu toate că se pare că Domnul Nostru admite unora aceasta, fără asigurări în ceea ce priveşte înţelegerea; fericiţi cei care cred şi nu văd. Aceasta am scris-o eu, în mod clar, în Prologul4 meu, numerele [53] şi 22, cu toate că neputând să mi le amintesc de la mine sau să ajung acolo fără graţia lui Dumnezeu, fără ştirea mea, se pare că aşa, ca o urmare, prin efectul şi schimbarea în fiinţa mea interioară am găsit aceasta; asta e graţia şi acţiunea lui Dumnezeu, onoare Lui în vecii vecilor. Căci eu văd ce greutăţi au învăţaţii, mai mult decât neştiutorii ca să ajungă la credinţa aceasta şi că astfel, pe propriul lor cont, râd de ei înşişi, ca mai înainte, de toată această adoration a propriei înţelegeri ce trebuie ridicată pentru a fi aruncată la pământ; ceea ce e opera lui Dumnezeu şi nu a omului. În acelaşi fel, e opera lui Dumnezeu a păstra un om în această stare. Astfel, această credinţă e separată de înţelegerea noastră şi se ţine deasupra ei. Iată pura ades, cealaltă e impură, atâta timp cât ea se amestecă cu înţelegerea noastră; trebuie ţinută înţelegerea noastră prizonieră sub supunerea credinţei. Ceea ce trebuie crezut trebuie, în consecinţă, să fie ceea ce El a spus: El care e un Dumnezeu, în toate locurile, adevărul. El însuşi. Ceea ce se înţelege prin asta e că noi trebuie să fim ca nişte copii; o mulţime de lucruri pe care le-am văzut se acordă cu aceasta şi poate şi faptul că atâtea capete erau fripte şi aruncate în cuptorul care era al Necuratului.”
Emanuel Swedenborg, ”Cartea de vise”