”În stejărişul cel sălbatic
Călugărul s-a afundat,
Trăind tot trist şi singuratic,
În posturi, rugă şi oftat.
Cu o lopată preasmerită
El şi-a săpat al său mormânt
Şi pentru moartea-i multdorită
Se tot ruga la orice sfânt.Dar, într-o vară, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Văzu aiurea cum dubravul* (*dubrav = stejăriș)
Încet-încet se-nnegura;
Văzu cum ceaţa peste lacuri
Se aşternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parcă-nroşită de fiori.Privi la apă plin de groază,
Înfiorat până-n rărunchi…
Valuri pe lac se înspumează
Şi se opresc pe-ai săi genunchi…
Deodată… ca a nopţii umbră,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbră,
Albă, ca neaua ce scânteie.Ea pe călugăr îl priveşte
Şi-şi piaptănă umedul păr,
Monahu-atunci se-ngălbeneşte:
Era frumoasă-ntr-adevăr.
Din cap făcând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheamă duios…
Dar, ca şi steaua căzătoare,
Piere sub valul somnoros.El noaptea n-a putut să doarmă
Şi ziua nu s-a mai rugat;
Părea că realul se sfarmă
Şi-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinară,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oară,
Stătea pe valuri ce fierbeau.Privind, îi tot faci semn cu capul,
Săruturi îi trimiţi în glumă;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropeşti cu a lui spumă.
Chemându-l dulce, gingaş gemi:
„Monah, monah, hai, vino, vino!…”
Dar mult n-aveai să îl mai chemi,
Căci valul te-a-nghiţit, divino!A treia zi, bătrânul schimnic
Stătea pe malul fermecat
Şi aştepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.
Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sură i-au găsit-o
Plutind pe valul înspumat.”Aleksandr Pușkin, ”Rusalka”
feb. 082023