”Grija pentru tine mă domină, de când te cunosc, teama că suferi, emoţia că eşti fragilă, toată această nenorocită de empatie a mea, pe care tu ai ajuns s-o consideri firească, să ţi-o însuşeşti, să-mi speculezi exagerările de limbaj, când mă enervez şi n-am puterea să-mi reprim înjurăturile, pe care nu le meriţi, recunosc, nu le meriţi, dar meriţi, meriţi să te las zece ani singură, să-ţi aduci aminte cât de importantă e, în acest echilibru dintre bărbat şi femeie umilinţa de a adresa primele cuvinte celuilalt, când s-a instalat prăpastia între el şi ea, umilinţa de a reconstrui, când poteca e plină de ruine.
Tu foloseşti, împotriva mea, iubirea pe care ţi-o arăt, tu eşti răbdătoare, tu nu sari să repari ceea ce strici, tu aştepţi, că, oricum, te-am obişnuit să sun eu, primul, la telefonul tău, tu îţi rătăceşti erorile mici printre erorile mele mari, eu totdeauna sunt vinovat, pentru că am reacţionat violent, cine să mai ţină minte cauzele răului, eu sunt mereu de gardă la dragostea noastră, tu – nu.
Tu aştepţi reacţia mea colerică,
Domină jocul cel ce aşteaptă,
Cine cară în spate pământul,»
De dragul unei inimi, n-are nicio
Bucurie, el e vinovat că e nervos,
Deşi e nervos pentru că oboseşte
Dăruindu-se, pentru că se consumă iubind,
N-are nici o importanţă, iată, de ce
Sunt eu nevrozat, contează numai
Încăpăţânarea ta imbecilă de a te lua
După formalismul care stăruie
În toate cutele cearceafului de familie.
„Vai, vai, să nu strigi, să nu mă jigneşti, să nu mă sperii, să nu mă înjuri.”
Ei bine, astăzi m-am hotărât să le fac pe toate, fară nici o şovăire, nu pentru că nu te iubesc, ci pentru că te iubesc, strig şi te jignesc, şi te sperii şi te înjur, a despărţire definitivă, gata, eu nu pot fi altfel decât obosit, altfel decât nervos, iubindu-te şi cărând în spate inima ta.
O, desigur, era interesant să mă vezi şi liniştit, să mă cunoşti şi bine dormit, reparat ca un transatlantic în portul de lângă lacrimile tale, dar n-aş fi aşa decât dacă nu te-aş iubi, ceea ce, încă, se întâmplă să fac: te iubesc şi greşesc şi n-am norocul să mă cunoşti, eliberat de grija faţă de tine, nedreapta mea patimă.”Adrian Păunescu, ”Și te iubesc fără să știi cum nu te-aș iubi”
(”Meserie mizerabilă, sufletul”, 2000)
ian. 182025