„Nu îți cere niciodată iertare pentru sentimentele pe care le afișezi. Atunci când faci acest lucru, tu îți ceri practic iertare pentru adevărul din tine. Și puțini au puterea să pună în palma altcuiva emoții, într-o lume de măști și suflete goale. Sunt puține lacrimi sincere pe pământ.” Marin Preda
“Am observat această exaltare trufașă la mulți oameni, mai ales, desigur, la cei inculți, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenți, chiar superiori celor cultivați. La o privire superficială, cei cultivați păreau cei mai anodini indivizi, blocați în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimând idei despre care ei știau că nu sunt ale lor, și cum a avea idei proprii nu era o glumă, și în nici un caz să faci ele paradă în societate, ei discutau pașnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în față, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deșucheat, se înjurau de mamă și stârneau nedumerire și dezamăgire fiindcă se știa totuși că sunt mari specialiști în medicină, biologie, matematici ețetera… În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînțeles amestecându-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după […]
”Am învăţat o nouă meserie, aceea de a aştepta. Foarte grea meserie, domnilor. Mult mai grea decât aceea de a călători, de a alerga, de a te îmbulzi. Pentru că atunci când alergi, îţi foloseşti picioarele. Când te îmbulzeşti, îţi foloseşti braţele. Dar când aştepţi, nu-ţi foloseşti decât puterea de a spera. Şi aici e greutatea. Căci această putere se uzează şi ea, domnilor, ca orice lucru. Şi, în clipa în care puterea de a spera s-a uzat, eşti pierdut…” Octavian Paler
“Nu înțelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atât de nemiloasă, de înverșunată și adesea otrăvită pentru opinie. Ființa noastră e la discreția celorlalți, nu apari tu în ochii unuia așa cum ești, ci așa cum au reșit alții să sugereze o imagine despre tine. Și astfel viața noastră se scurge într-un efort permanent și adesea disperat de a demonstra această imagine (căci rar se întâmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că ești un inocent), acțiune de reușita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea și adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, până și frumusețea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ți-a transmis-o.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Rămăsei mut în fața acestei declarații oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniștită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem și că nici o aventură n-a putut și nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viață, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înșine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva și să pun altceva. Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toți suntem, prin ceva din noi înșine, bolnavi, și acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice.” […]
“Curios cum o prietenie se naște și apoi se hrănește dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispoziții, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva prețios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic și ne mirăm că avem în fața noastră un ins obișnuit și tern!” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Pentru că deşi eşti copilul meu, eşti orb, ca şi ăla, trufaş, vai de trufia voastră, nu ştiţi pe cine iubiţi , nu ştiţi pe cine luaţi, nu ştiţi cine vă mănâncă zilele” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Da, îmi șoptea gândul, iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poți să arăți ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e… spune evanghelistul. E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profundă, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă granița divinului? Lăcașul ei nu e tot inima umană?” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Cine n-are curaj, poate înșela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obișnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer și total de cineva, și atunci devine de o necruțare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunțe, să zicem, la maniera în care o face, își distruge cu brutalitate familia, își părăsește copiii…” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“(…) în realitate cât timp există viață în noi, fericirea, ca și nenorocirea ne urmăresc în bârlogul în care să zicem că am fi reușit să ne retragem și ne afumă la gura vizuinii cu atâta viclenie încât ne silesc să ieșim fără măcar să ne dăm seama că o facem.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
“Cum să plec? Nu pleci când eşti alungat. Trebuie să bei tot paharul, şi întărit de otrava lui înghiţită , să nu îţi mai pese de cine ţi-a dat-o” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Încerc un gest, un jalnic început, De la persoana-a doua să te mut, Aș vrea să te transfer și să dispar Către persoana-a treia singular. Căci eu cu tine nu mai pot vorbi, S-au adunat prea multe inepții, A-ți mai rosti porecla nu mai pot, De azi ești ea, te-ai depărta de tot. Și niște explicații – tuturor: Eu pentru ea aș fi putut să mor, Pe unde merg, îmi amintesc de ea, Nu pot s-o uit, orice s-ar întâmpla. N-am dreptul să o strig plângând “Rămâi!”, Cât sunt de singur la persoana-ntâi.” Adrian Păunescu, „Singular”
“Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eșec? O întrebare de capitulare. De obicei, eșecul e ceea ce consideră alții că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcția barei și s-o luăm pe alt drum, eșecul ar fi premisa unei adevărate victorii. În acest sens suntem și noi orbi ca orbu-acela, fiindcă eșecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor.” Marin Preda, ”Cel mai iubit dintre pământeni”
”Aceste nopţi de insomnie, aceste pauze-n destin, ţi le dedic, pe toate, ţie, cu toată moartea ce-o conţin. Când se va face socoteala, scăzând tot timpul nedormit, vei şti să-ţi înţelegi greşeala şi cât de tânăr am murit. Parcă te simt la mii de leghe pe-o navă care ar lua, în toată starea mea de veghe, oceanu-ntoarcerii, cu ea. Tu eşti acum numai ideea, fără miros, fără păcat, feminitatea, nu femeia, plecarea te-a abstractizat. Iar dacă aş cădea departe, cu tot acest prăpăd al meu, eu m-aş ruga şi peste moarte, de grija ta, lui Dumnezeu. Nici nu prea ştiu cum ţi-este bine, să fie zgomot sau deşert, să-mi amintesc sau nu de tine, să mă mai ierţi, să te mai iert? Nu pot să văd un film de-a rândul, nu pot privi femei pe străzi, că tot la tine-mi este gândul, parcă eşti una dintre prăzi. În insomnia mea […]
”Nici nu mai ştiu dacă erai frumoasă Și nici în ce culori îţi stă mai bine, Știu doar că amintirea nu mă lasă Și că mi-e imposibil fără tine. Vizionez femei nenumărate, Femei interesante mă mai sună, Dar rece şi străin mă simt de toate Și nu mă văd cu ele împreună. Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă, Care-a decurs din întâlnirea noastră, Dar vechiul dor al dragostei mă cheamă Și tu îmi faci cu mâna la fereastră. Subtile explicaţii cui i-aş cere? Tot prostul face pe interesantul Şi-n condamnarea asta la tăcere, Mai conversez de-a surda, cu neantul. Și cum să transformăm iubirea-n ură, De ce nu noi, ci solii să lucreze, Și să pătăm simţirea cea mai pură, Punând incendiul tot în paranteze? N-aş vrea să te-ndârjesc sau să te sperii, Nici să te fac să te-ndoieşti de tine, Dar eu te-am adorat fără criterii, Estet bolnav, […]