”Dorit şi umed ochiu-mi idolul şi-l priveşte, Pe tabla nălucirei adînci îl zugrăveşte. Şi acest chip preadulce din minte nu îl şterg, În somn el mă urmează, în mine-i dacă merg. Astfel mă asupreşte dormind sau fiind treaz Şi vecinic văd nainte-mi al tău frumos obraz. Om umbra mi-e alături de dorm sau de-s deştept, Mă supără oriunde şi-mi tremură în piept. Bătrân de-oi fi, în umbra irii-mi va veni, Cu dânsul în vedere-mi voi fi de voi muri.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, l-am chemat în somn pe Kama – Kamadeva, zeul indic. El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul fățarnic Pe-a lui buze de coral Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Și de-atunci în orice noapte Plâng pe patul meu deștept… Pyar do, pyar lo… (Dăruiește dragoste, primește dragoste…) Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Și-al iluziei deșerte. Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, l-am chemat în somn pe Kama – Kamadeva, zeul indic. Om Kama Pujitayei Namaha Om Kama Pujitayei Namaha (Să îl contemplăm pe Kama, Zeul Dragostei).” Versuri: Mihai Eminescu
”BOGDAN Mamă, mamă! MARIA Aud, dragul mamei. BOGDAN Cum se cheamă apa ce curge pe-aici? E tare repede. MARIA Bistriţa, dragu mamei. BOGDAN Da’ ce cetate se vede acolo în lumina fulgerelor? MARIA Acolo? Cetatea craiului Graiur. Mare crai şi bogat, şi are o fetiţă mică, mică.. numai bună de tine. Cu dânsa am să te-nsor odată. BOGDAN Tare mi-i dragă, mămuţă! MARIA] D-apu-ai văzut-o? BOGDAN Ba n-am văzut-o. MARIA Apoi cum de ţi-i dragă? BOGDAN Bine, trebuie să vezi pe cineva ca să-ţi fie drag? MARIA Se-nţelege. BOGDAN Dacă spui că-i aşa de mică, mică, atuncea mi-i dragă fără s-o văd. Da’ cum o cheamă?” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări… Pot să mai re’nviu luminos din el ca Pasărea Phoenix? Piară-mi ochii turburători din cale, Vino iar în sân, nepăsare tristă; Ca să pot muri liniştit, pe mine Mie redă-mă!” Mihai Eminescu, ”Odă” (fragment)
”Un înger, doamnă! zise el c-un fel de nemulţumire… Nu ştii că mie nu-mi plac îngerii, cu privirea lor lină şi cerească… Ei, cu toată fiinţa lor candidă, cu zăpada cea castă a feţei, a umerilor, a sânului lor, sunt o obsesiune a sufletului meu… Ea mi-ar muri şi sărmanul diavol ar rămânea singur pe pământ în pieliţa lui de sărbătoare… Apoi mă tem de un asemenea amor, mă tem cumplit… De voi fi rău, ea va fi blândă ca un miel… prin blestemele mele s-ar înmulţi rugăciunea ei tremurătoare, când aş fi numai venin, ea şi-ar săruta cruciuliţa ei de aur… Ah! aş fi nefericit cum n-am fost niciodată şi, ce e mai mult, m-aş înamora nebun, ea m-ar iubi asemenea… şi prin asta s-ar repeta o veche tragedie lumească… Doi oameni ce se iubesc făr-a se potrivi…” Mihai Eminescu, ”Avatarii faraonului Tlr”
”S-a dus, zise el încet… O, aur… totuşi nu poţi orice. Părerea amorului doar… Amorul nu!. Să vedem amiciţia… Mâine oraşul va şti că sunt un cerşetor… Un cerşetor bătrân înamorat de chipul unui angel… A doua zi îi veniră o mulţime de scrisori… femeile-şi cereau înapoi biletele lor de amor… Amicii se scuzară că nu mai pot avea onoarea etc., etc… O istorie veche se desfăşură înaintea ochilor lui… Amicii-i deveneau inamici, linguşitorii-l batjocoreau… femeile-l găseau urât şi prost… Întunericul cuprinse sufletul lui… „Părere, părere… Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat… o… recunoştinţă… o… iubire… Nimic, decât părerea acestora… Cerşetorul se va bucura c-am căzut… găseşte o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el… Cei bogaţi se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber… că femeile şi vinurile s-au ieftinit… pentru că nimeni […]
”Cine sunt eu?” fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă… el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală… Se găsea cuminte… şi… memoria, memoria era ceea ce-i lipsea… El închise ochii, ca să rămâie în întuneric şi ca, ne’nfluenţat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte… Era ca un orizont negru şi fără de sfârşit… nimic, nimic… numai prezent avea… trecut defel… sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el… departe, departe… ca şi când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală… ai vedea undeva un foc arzând… Cer înnorat şi negru… pământul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mâna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor… departe parecă vedea în noaptea plină* a sufletului lui o antică coroană de rege.” […]
”Boierii mei; iertare vă cer acum la toţi … De-am vorbit rău cu gândul meu propriu despre voi, De-am jinduit vrodată norocul a cuiva, De n-am fost o-ntrupată cumpănă a dreptăţii, De am greşit cu mâna, cu inima, cu gândul… Iertaţi-mă cu toţii, căci am fost numai om, Mă descărcaţi de-a voastre învinuiri [cu toţii] Şi sarcina de rele faceţi-o mai uşoară, Să pot trece mai slobod prin vămile veciei.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Azilul îşi află în sânu-i de dor Şi pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munţi rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Aşa şi speranţa — c-un licur uşor, Cu slaba-i lumină pălindă — Animă-nc-o dată tremândul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Şi unde o vede s-avântă. La cel ce în carcere plânge amar Şi blestemă cerul şi soartea, La neagra-i durere îi pune hotar, Făcând să-i apară în negru talar A lumii parànimfă — moartea. Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân, Privirea de lacrime plină, Văzând cum geniile morţii se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin, Speranţa durerea i-alină. Căci vede surâsu-i de graţie plin Şi uită pericolul mare, L-apleacă mai […]
”În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de cugetări senine Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind, În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind, Și în senin de stele durerile să-mi ferec Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec? Și azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă, Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară, Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă; Azi – când a mea iubire e-atâta de curată, Ca aura de care tu ești împresurată, Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă, Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Și […]
”De-ai fi fost numai tu și eu în lume… ce mult ne iubeam eu și cu tine. Traversam codrii verzi până muream amândoi unu-n brațele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braț, doi îngeri, stelele cerului.” Mihai Eminescu
”De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămîi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dintâi Eu […]
”Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică prea curată, Şi pururea Fecioară, Marie! Noi, ce din mila Sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea Fecioară, Marie!” (Rugăciune de Mihai Eminescu)
”Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în feresti, Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci; Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini Și parcă-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu te strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți… O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls… Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!” Mihai Eminescu, ””Departe sunt de tine” (1878, 1 martie)
”Preaînălţate Doamne, de credeţi cum că Mihnea Nu-i sluga cea din urmă şi făr-de nici o treabă Din ai Măriei Tale… De credeţi cum că ochiu-i Setos [e] de mărire, că n-a cunoscut bine Supunerea că este a lui firească haină, Rupeţi diata asta. Căci greutatea ei Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie A fost până acuma credinţa ce stăpînul O pune-n al meu suflet.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”