”Şi cu acel smerit surâs, Cu acea blândă faţă, Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Să mi se pară cum că creşti De cum răsare luna, În umbra dulcilor poveşti Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Şi blând din cale-afară, Şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu şi eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii!” Mihai Eminescu, ”S-a dus amorul” (fragment) 1883, 24 Aprilie / 6 Mai
Eminescu, Mihai
”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea […]
”O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită, O, însenină faţa ta de nea. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adânc la întristarea ta? Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită — Oh, în zadar mi-ncreţi tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi — eu simt Fiori adânci în pieptul meu trezind. Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă Când râzi, când plângi, când mă săruţi, când — ah! Cuprind în mâini eu capul tău — geloasă! — Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador, Amorul meu, nespusul meu amor! O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci — Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită Şi de durere n-aş putea muri. Aş purta-n timp inima-ncremenită, Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi. Durerea ta m-ar face să trăiesc, Ca să trăiesc, ca să înnebunesc. Aşteaptă […]
”Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc, Să mângâi păru-ţi d-aùree mătase, Privindu-te, de-amor să-nebunesc! Ah, braţul tău rotund e alb — se lasă Cu graţie pe umerii-mi — privesc În ochii tăi, în faţa ta — în gura jună, S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are şir şi minte, Ci graţie ş-amor copilăros, La gura ta, care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu — când da ochiu-ţi fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos — Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă! Surâsul tău o rază e de soare, Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Şi sânul tău de vergină, ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta, Când tremurând priveşti şi zâmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea — Şi sărutarea ta — oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea […]
”Dionis făcea c-un creion un calcul matematic pe masa veche de lemn lustruit și adesea surâdea. Surâsul său era foarte inocent, dulce l-am putea numi, și totuși de o profundă melancolie. Melancolia în vârsta lui este semnul caracteristic al orfanilor; el era orfan, o existență -cum sunt multe la noi — fără de speranță și, afară de aceea, determinat prin naștere la nepozitivism.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Menirea vieții tale este să te cauți pe tine însuți.” Mihai Eminescu