”Poți oare ghici simțirea cu care am scris, înger? …O nu! În viața ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimicește inima. O nimicește! Închipuiește-ți că dintr-un om cu simțire, dintr-o ființă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoști asemenea oameni. Ei nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputință de a cultiva simțiri, căci fiecare din ele își găsesc marginile în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă și-ar ridica aspirațiunile până la tine, și le-ar ridica fără voință, luptând spre a le năduși, neputând să le reziste, ce-ar simți un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voință. Desperarea ucide, această simțire muncește. Martir este numele […]
Eminescu, Mihai
”În zadar. Mintea lui era preocupată și privirile ochilor lui mari erau ațintite asupra acelei porți vecinic închise. – Aș voi să văd fața lui Dumnezeu, zise el unui înger ce trecea. – Dacă nu-l ai în tine, nu există pentru tine și în zadar îl cauți, zise îngerul serios.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”- Nu vezi tu, Mario, că tot ce gândesc eu îngerii împlinesc în clipă? Ea îi astupă gura cu mâna. Apoi îi șopti la ureche: – Când plouă, toate grânele cresc; când Dumnezeu vrea, tu gândești ceea ce gândesc îngerii.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Luă cartea lui Zoroastru, deschise unele file și începu a citi județul pământului, și fiecare literă era un an, fiecare șir un secol de adevăr. Era ceva înfricoșat câte crime au putut să se petreacă pe acest atom atât de mic în nemărginirea lumii, pe acest bulgăre negru și neînsemnat ce se numește pământ.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Tu ai o judecată rece și vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrurilor lumești; de la floarea ce cu naivitate minte, prin haina ei strălucită, că e ferice înlăuntrul gingașelor sale organe, până la omul ce acoperă cu vorbe mari, cu o ipocrizie vecinică care ține cât istoria omenirii, acel sâmbure negru și rău care-i rădăcina adevărată a vieții și a faptelor sale -egoismul său. Vei vedea cum nu se minte în școală, în biserică, în stat, că intrăm într-o lume de dreptate, de iubire, de sfințenie, pentru a vedea, când murim, c-a fost o lume de nedreptate, de ură. Ah! cine ar mai vrea să trăiască când i s-ar spune de mic încă, în loc de povești, adevărata stare de lucruri în care va intra?” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Adâncimea mea tu o ai în tine, numai încă nedescoperită. Crezi c-ai pricepe ceea ce zic dacă n-ai fi de firea mea? Crezi că te-aș fi ales de discipol al meu de nu te știam vrednic și adânc? Tu ești ca o vioară în care sunt închise toate cântările, numai ele trebuiesc trezite de-o mână măiastră, și mâna ce te va trezi înăuntrul tău sunt eu.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Omul are-n el numai [în] șir ființa altor oameni viitori și trecuți. D-zeu le are deodată toate neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. D-zeu e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor a cărui ape se întorc în el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate spițele, ce se-ntorc vecinic. Și sufletul nostru are vecinicie-n sine — dar numai bucată cu bucată.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Când priveşti oglinda mării, Vezi în ea Ţărmuri verzi şi cerul serii, Nor şi stea. Unda-n plesnetul ei geme Şi Eol Sună-n papura ce freme Barcarol. Un minut dacă te-ai pierde, Tu, măcar, Sub noianul mării verde Şi amar, Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. Vezi pe buza mea pălită Un surâs, Vezi pe fruntea-mi liniştită Dulce vis, Şi al luncei vânt de vară Călduros Cântă-n lira mea amară Languros. De-ai pătrunde c-o privire Al meu sân, Să vezi marea-i de mâhnire Şi venin, Ai cunoaşte-atuncea bine Traiul meu: Suflet mort, zâmbiri senine — Iată eu.” Mihai Eminescu, ”Când privești oglinda mării”
”Din lyra spartă a mea cântare Zboar-amorţită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia pe care mie Dumnezeu sântul o-a destinat În patu-acela de cununie S-a-nfăşurat? O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte, Dar n-am văzut-o de când eu sunt… Oare amorul ce îmi zâmbeşte E în mormânt?” Mihai Eminescu, ”Din lira spartă”
”Ah meștere Ruben, zise el zâmbind — cartea ta într-adevăr minunată este!… numai de n-ar ameți mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meștere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”În introducerea acestor șiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — și c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — și mai cu seamă cel sărac — și Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău… ce viață-l așteaptă pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viață și viața un vis? Era minune că devenea superstițios?” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”
”Şi cu acel smerit surâs, Cu acea blândă faţă, Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Să mi se pară cum că creşti De cum răsare luna, În umbra dulcilor poveşti Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Şi blând din cale-afară, Şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu şi eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii!” Mihai Eminescu, ”S-a dus amorul” (fragment) 1883, 24 Aprilie / 6 Mai
”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea […]
”O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită, O, însenină faţa ta de nea. Nu ştii că-n piept inima mea rănită Tresare-adânc la întristarea ta? Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită — Oh, în zadar mi-ncreţi tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi — eu simt Fiori adânci în pieptul meu trezind. Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă Când râzi, când plângi, când mă săruţi, când — ah! Cuprind în mâini eu capul tău — geloasă! — Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador, Amorul meu, nespusul meu amor! O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci — Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită Şi de durere n-aş putea muri. Aş purta-n timp inima-ncremenită, Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi. Durerea ta m-ar face să trăiesc, Ca să trăiesc, ca să înnebunesc. Aşteaptă […]
”Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc, Să mângâi păru-ţi d-aùree mătase, Privindu-te, de-amor să-nebunesc! Ah, braţul tău rotund e alb — se lasă Cu graţie pe umerii-mi — privesc În ochii tăi, în faţa ta — în gura jună, S-ascult uimit la vorba ta nebună! Nebună, că nu are şir şi minte, Ci graţie ş-amor copilăros, La gura ta, care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu — când da ochiu-ţi fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos — Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă! Surâsul tău o rază e de soare, Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Şi sânul tău de vergină, ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta, Când tremurând priveşti şi zâmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea — Şi sărutarea ta — oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea […]