”Iniţierea constituie unul dintre fenomenele spirituale cele mai semnificative din istoria omenirii. Este un act care nu implică numai viaţa religioasă a individului, în sensul modern al termenului „religie”; el implică întreaga sa viaţă. Prin iniţiere, în societăţile primitive şi arhaice, omul devine ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie — o fiinţă deschisă vieţii spiritului, aşadar participant la cultura în care s-a născut. Pentru că, după cum vom vedea, iniţierea de pubertate reprezintă, înainte de toate, revelaţia sacrului — şi, pentru lumea primitivă, sacrul înseamnă nu numai tot ce înţelegem acum prin religie, ci şi ansamblul tradiţiilor mitologice şi culturale ale tribului. În numeroase cazuri, riturile de pubertate implică, într-un fel sau altul, revelaţia sexualităţii — dar, pentru întreaga lume pre-modernă, şi sexualitatea intră în sfera sacrului. Pe scurt, prin iniţiere se depăşeşte modul natural — cel al copilului — şi se accede la modul cultural, ceea ce înseamnă că novicele intră în contact cu valorile spirituale. Dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că, pentru lumea primitivă, iniţierea este cea care conferă oamenilor statut uman; înaintea iniţierii ei nu participă din plin la condiţia umană tocmai pentru că nu au încă acces la viaţa religioasă. Iată de ce iniţierea reprezintă o experienţă decisivă în viaţa indivizilor membri ai societăţilor pre-moderne: este o experienţă existenţială fundamentală pentru că prin ea omul devine capabil să-şi asume pe deplin modul de a fi.”

Mircea Eliade, ”Nașteri mistice”