”Printre aceste simpatice fiare, care simţesc prieti-nia omului şi răspund cu sentiment şi inteligenţă, părintele a avut, la epoci diferite, şi doi urşi. Unul, crescut de mic, a devenit îndată familiar şi mucalit. Trăia în casă, primea hrana din mâna stăpânilor ori a bucătăresei, urma pe preot pe drum şi în târg.
Părintele Isidor face parte din acei oameni în care sălbătăciunea găseşte, la prima vedere, altceva decât duşmanul vechi, prigonitorul crâncen din veacuri. În ochi, în atitudine, în emanaţia întregii fiinţi, bietul animal duşmănit cunoaşte pactul de pace şi iubire şi îl acceptă. Astfel, de câtva timp se realizează în parcurile de protecţie ale animalelor sălbatice, mai cu samă în America, această minune nouă. Se vede că răutatea nu-i fundamentală în sălbătăciune, ci e un rezultat al persecuţiei omului. La iubire, animalul sălbatic răspunde cu încredere. Aşa încât, pe această cale cotită, a împrietinirii cu cele mai crâncene fiare, omul poate va ajunge să se împrietinească cu semenul său omul.
Asta a vrut să spuie şi Musu.
Musu a fost ursul cel blând şi cuminte, de care am povestit mai sus. Aşa de blând, încât umbla singur prin vecinătăţi, şi aşa de cuminte încât, într-o zi de sfântă duminică, pe când părintele Isidor îşi ţinea predica în amvon după leturghie, Musu a intrat în biserică, a privit, s-a orientat, şi-a făcut drum printre oamenii destul de înfricoşaţi şi. S-a suit şi el în locul unde se afla domnul şi prietinul său.
Puţină vreme după asta, vlădica, făcând o blândă şi amicală mustrare părintelui pentru fapta lui Musu pentru tulburarea şi înfiorarea ce stârnise în dreptcredincioşi şi pentru necuvenită intrare a unui animal într-un loc sacru, tovarăşul nostru vânător părintele a dat următorul răspuns:
– Mă rog să fiu iertat, prea sfinţite, pentru fapta ursului. După ce l-am scos din sfântul locaş, l-am întrebat ce pofteşte şi de ce s-a suit în amvon. Mi-a răspuns că dorea să ţie o predică. Ce fel de predică?
Voia să ţie o predică, să audă nu numai oamenii care erau atunci de faţă. Oameni buni!
— Dorea să cuvânteze Musu – dulci şi frumoase cuvinte spun cărţile voastre sfinte despre iubire. Zadarnic le spun, căci eu văd că oamenii se duşmănesc şi noroadele bat războaie. Pe când noi suntem, în ograda părintelui Isidor, atâtea vietăţi felurite: urs, lupi, vulpe, mistreţ, câni, oi, găini, vulturi şi bufniţe, şi văd că putem vieţui în bună învoire, căci Dumnezeu a vrut să cunoaştem chemarea blândeţii. Faceţi şi voi, oameni, cum facem noi, ucenicii părintelui Isidor.
Istoriile acestea erau prea adevărate, ca să fie vesele până la sfârşit.”

Mihail Sadoveanu, ”Modoraș”