”Cugetând la toate acestea şi aşteptând să sosească într-un molid un exemplar de tetrao-urogalus, contemplam, din pragul peşterii, constelaţiile.
A doua zi soarele trebuia să-şi înceapă cariera anuală. La 23 martie, în semnul Berbecelui, ziua e în creştere. Soarele, zeul luminii, face un salt ca un bărbăcuţ din turma bunicului, bate şi biruieşte întunericul; gheţurile pocnesc, zăporul se umflă, colţul de iarbă răsare, fin ca şi vârful lui crai-nou.
Dacă n-ar fi aşa de neguros, magul meu ar putea zâmbi; căci cunoştea şi el acel fenomen, rezultat al uneia din multele mişcări ale pământului şi care se cheamă precesiunea echinocţiilor. Axa pământului nu se învârte în aceeaşi direcţie, ci execută, prin polul ei nordic, un fel de spirală de titirez faţă de polul ceresc. Deci soarele nu revine în acelaşi punct în toţi anii. În locul exact unde s-a arătat, anul acesta, la 23 martie, datorită precesiunii echinocţiilor nu va mai reveni decât peste douăzeci şi cinci de mii opt sute şaizeci şi opt de ani.
În vremea lui, adică a bătrânului, soarele îşi începea într-adevăr cariera anuală în zodia Berbecelui. Astăzi, de fapt, se arată subt semnul Peştilor; însă calendarul dumneavoastră a rămas tot în alcătuirea lui veche, căci lumea nouă a pierdut cheia semnelor tainice.
În rânduielile lui de la Memfis se găsesc şi sărbătorile dumneavoastră de-acum. Prăznuiau şi oamenii timpului său Buna-Vestire a soarelui nou, bucurie a păstorilor şi plugarilor trecutului, tot la aceeaşi dată de 25 martie. În aceeaşi zi de aprilie cădea sărbătoarea plugarului, din părţile noastre de lume; căci Gheorghie înseamnă, în elină, lucrător de pământ; şi lucrătorul de pământ, cu ajutorul suliţei soarelui, biruieşte balaurul iernii şi al inerţiei solului. Mai mult: la aceleaşi epoci schimbătoare şi consacrate se serba atunci, ca şi acum, ziua învierii lui Mitra, ori a lui Osiris, după ce omul-Dumnezeu stă în întunericul de mormânt al peşterii trei zile. Era bucuria revenirii soarelui de primăvară, manifestată prin muguri şi flori, prin daruri de miei şi ouă roşii. Bătrânii mei care dorm în ţintirimul de la Hangu n-au ştiut niciodată că acest ou semnifică soarele înnoit şi veşnicia vieţii, dar au repetat cu sfinţenie gestul generaţiilor. Ca şi atunci, când soarele sta în mormântul celor trei luni de iarnă, oamenii de acum în straie albe se întristează prin post şi opresc nunţile înaintea Învierii. Pe urmă se bucură cu adevărat; căci Iisus e soarele inimii lor. În această inimă dorm practicile vechi, după comandamente care nu era necesar să fie înţelese de mulţime.
Practicile vechi îmbinându-se cu legea nouă a inimii frăţeşti îmi devin astfel cu mult mai scumpe; îmi evocă imaginea ma¬mei care-mi şoptea basme şi murmura descântece rămase de la dânsul.
Deci, sfârşi domnu Stamati cu voce joasă şi puţintel ostenită, m-am închinat bătrânului şi l-am respectat.

Mihail Sadoveanu, ”Creanga de aur”