”- Nu ştiu ce minte au unii părinţi, zicea ea privind spre un stâlp al cerdacului, ca şi cum acela era părinţii; nu ştiu ce minte au unii părinţi de trimet nişte copii la treburi grele şi-i lasă după aceea în primejdie, ca să se întoarcă singuri la vreme de noapte. Ce s-a întâmplat acu doi ani cu băietul lui Todiraş Aramă, jitnicerul, de la Bălţăteşti? Fiind trimes în munte la Sihla, ca s-aducă seu sfinţit care-i trebuia jupînesei Mălina, a ajuns într-un loc unde l-au împresurat neguri. Din acele neguri s-a ales o apă; din acea apă a ieşit o arătare cu păr despletit şi cu ghiare. Încaltea dacă ar fi fost pieptănată şi s-ar fi uitat frumos, — ştiu eu că asta ai vrea să spui dumneata; — dar nu era pieptănată şi se uita înfricoşat şi rânjind. A spus băietul repede Tatăl-nostru, şi-a făcut cruce cu limba, pe urmă s-a întors şi s-a pus cu fruntea într-un trunchi de brad. A simţit cum îl pipăie ghiarele şi i se freacă de mâni păr aspru. A tras repede mânile în sus şi a strigat cât ce-a putut: Piei, Satană! Atuncea Satana l-a apucat cu colţii de partea de dinapoi a straiului. A zăcut băietul trei săptămâni din acea spaimă. Îi pierise graiul. A trebuit să vie egumenul de la Sihla, să-i cetească dezlegările.
– A fost un urs.
– Care urs, când avea înfăţişare femeiască şi era despletită?
– Atuncea ursoaică..
– Dumitale îţi vine a pruji, ca totdeauna. Ai tot atâta minte ca în acei ani când ne-am cunoscut la Târgu-Doamnei.”

Mihail Sadoveanu, ”Frații Jderi”, vol. I