”„Părinte’-al nostru care-n ceruri stai, nu ţărmurit, ci mai vârtos de dragul făpturilor ce-ai zămislit în rai,
slăvită fie numa Ta şi pragul
puterii Tale-n veci şi-n osanale
îţi mulţumească pruncul şi moşneagul.
Pogoare pacea-mpărăţiei Tale
spre noi ce-n van cu mintea-ne săracă
ne străduim s-aflăm spre dânsa cale.
Ca îngerii ce vrerea lor şi-o pleacă şi Ţie Ţi-o jertfesc, cântând osana, la fel şi omul pe pământ să facă.
Şi dă-ne, Doamne, harul Tău şi mana de zi cu zi, căci fără ea-n pustie zadar ne zbatem şi-i degeaba goana.
Şi precum omul a ierta se-mbie,
nu sta nici Tu să-l judeci cât plăteşte,
ci iartă-i lui păcat şi silnicie.
Virtutea noastră care-ades tânjeşte n-o ispiti cu cel ce tronu-Ţi scurmă, ci mântuie-o de el care-o pândeşte.
Nu-i ruga-aceasta pentru-a noastră turmă
ce n-are lipsă aici de ajutor;
ci-i pentru cei care-au rămas în urmă.”
Astfel urându-şi cale bună lor şi nouă, bieţii, sub poveri îndură (precum în vis înduri poveri aori)
dureri şi chin cu fapta pe-o măsură” şi se rotesc pe primul brâu trudiţi, spălându-se de neguri şi de zgură.
Şi dacă-acolo, pentru noi, smeriţi, ei milă cer, ce s-ar cădea pe lume să facă cei de ceruri îndrăgiţi?
Să-i ajutăm s-ar cuveni anume
ca limpezi şi curaţi cum e izvorul,
cu Domnu-n cer curând să se-mpreune.
„Vă ierte de păcat Mântuitorul şi-aripa vă descarce de povară, ca să zburaţi unde vă mână dorul,
ci ne-arătaţi, de ştiţi cumva, vreo scară; iar de mai multe se deschid vederii, pe cea mai lină ne-ndrumaţi şi-uşoară;”

Dante Alighieri, ”Divina Comedie”, ”Purgatoriul”, Cântul XI