Strigoii
Pe pat de scândură tot zac și zac
În întuneric,
Îmi pare c-am trăit un veac
De chin deliric.
Mi s-au deprins ochii
Cu umbrele ce-ades veghează,
Aud un zvon suav de rochii
Pe care Maica îl trădează.
Ar vrea să dea-ntr-o parte
Storul de la geam,
Ca să-mi citească dintr-o carte
Despre rugi și hram.
Lumina pe care-o știu în cameră intrând,
Venind s-aline,
Îmi pare că își râde-n gând
De mine.
Aș vrea fereastra s-o răpun,
Să-i poruncesc: ”Închide-te, ei-hei!”
Căci lumina nu mai este-un bun
Al ochilor mei.
Un gând îmi brazdă o cută-adâncă
În fruntea-ngândurată,
Să pun în dreptul geamului o stâncă,
Când lumina nu-i chemată.
Maica-mi cere atunci
Îndată să îi zic
De ce îi pare c-am văzut năluci,
Dar eu îi spun: – N-a fost nimic.
Gândul stârnit în pustiu îl alung
Și-n minte îl îngrop,
Ca mai târziu la storuri să ajung,
Să le ud cu lacrimi și potop.
Umbra maicii s-apropie de pat,
Să-mi dea curaj și-alint,
Pe frunte așează un sărutat
Pe care nu l-am vrut, nu mint.
Sărutul ei e dureros
Și nu vine să dea viață,
Nu-i lucrul de care am folos
Când inima îngheață.
Știe că mi-am băut paharul
Ce spumega în clocot,
În piept înec acum și amarul
Pe care mi-l plâng în hohot.
Atât de rău atunci ce-i pare
Că nu-i stă în putință,
Să-mi dea îndată lucrul de care
Am eu trebuință.
Se-așează-n dreptul razei de lumină
Mai bine ca să vadă,
Citind din cartea de rugi plină
Pe care din mână n-o lasă să-i cadă.
Astfel ea pentru mine cere,
Ce singură nu poate da,
Aceluia ce-I stă în putere
Să dea celui ce poate răbda.
Ruga ei e-ncredințare
În milă și în soartă,
Puțin ce cere, ca eu să am răbdare
Pentru ce, alminteri, am fost deja damnată.
Tremură pe mine carnea,
De duhuri parcă-s apucată,
Zac sub fulguirea stelelor de nea
Sub nămeți am fost uitată.
Căci căldura dogorâtă de o pagină de tom
Nu-i menită să dezmierde
Jalea unei vieți de om,
Când ușor el totul pierde.
Mai rău mă zbat în așternut,
Demonii se-agită-ntr-una,
Zgâlțâindu-mă să stau în șezut,
Puțin mai e pân-a răsări și luna.
La gândul ei
Îi zic maicii ca să tacă,
În ceas târziu au demonii temei
În suflet prăpăd ca să facă.
Și-atunci când totu-i liniștit,
Iar omul doarme-nchis în casă,
Iubiții pornesc neauzit,
Pe ușă ca să iasă.
Precum strigoii din popor,
Se cheamă și se-adună,
Teamă n-au de tăiș de topor,
Când sunt împreună.
– Maică, mi-e somn
Și te rog să pleci,
De dorul iubitului meu domn,
O izgonesc pe maica cu cuvinte reci.
Singură de-aici să fiu
În odaia mea cea tristă,
Lacăt mama pune-n ceas târziu,
Plângând în batistă.
Puțin mai e, la ușă să păzească
De strigoi și iele,
Odorul scump să își ferească
Cu ciomag de rele.
Sfânta ei înțelepciune
O face să cunoască
Ce-i în inimă înșelăciune,
Putred, foc și fum de iască.
Iar ea vede bine
Că eu caut s-o-nșel,
Frângând în piept suspine,
Cu sete și cu zel.
Pe frunte-și pleacă podul palmei:
– Dârdâi și ai febră,
De ce te faci că te-a luat răceala toamnei,
Când te lupți cu a inimii vertebră?
Așa îmi zice mângâind
Obrazul scorojit de lacrima tăioasă,
Pe care-l simte tresărind,
Spunând că sunt și-acum frumoasă.
Apoi doar ce zăvorăște ușa
Că-mi închid geana amintirii,
O aud vorbind pe hol cu tușa,
Despre cauza smintirii.
– E deochi sau boală?
Să n-aibă pe piele negi,
În zori s-o cătăm și goală,
O fi ieșit, biata copilă, de sub a firii legi.
Să nu îl fi ținut în poală pe Împielițat,
Scuipă tușa cu frică-n sân;
– S-o vază ș-un părinte, c-o fi cu păcat,
Să nu fi purces de-acum pe drum păgân.
Mai cuminte, maica îndrumă
Pe tușica la culcare,
Rămânând cea de pe urmă
Să sufle-n mucul aprins de lumânare.
Când pledul nopții se-așterne
Peste focu-arzând în vatră,
Când luna întins pe cer se cerne
Și-un câine parcă latră,
Atunci strigoii flămânziți
De dor neostoit și jind,
Cu foc chemați de rugi fierbinți,
Se ițesc cu poftă, hămesind.
Se cuprind de mijloc,
Se lasă prinși în lanț,
Și-apoi, îmbătați de joc,
Se beau și se-nfulecă, cranț, cranț.
Unul cu unul se ascund
În frunza deasă a pădurii,
Să se găsească în al lacului străfund,
Cătându-și gura cu gust zemos c-al murii.
Numai mantaua înstelată a bolții
Le e pavăză și scut
De ziua care își arată colții
Ce-n veci n-a fost să fie ivăr închis și tăcut.
Mai târziu din codru ies
Și spre zori ei se desfac
Pe poteci ascunse-n șes,
Întorcându-se-n iatac.
Cu chiu și vai așa petrec
De ieri și azi pe mâine,
Cu dor și jar ei se întrec,
Ținându-se ziua numai cu pâine.
Dar poarta-i de-acum închisă
Către ei în calea mea,
Căci mi-a stat scris să fiu și altfel prinsă,
Visând în iarbă sub o stea.
Prinsă am fost chiar imediat
Ce-am lepădat ochii copilei,
Când inima n-a îndurat
Amarul prea îndelungat al zilei;
Când prea des adulmecam
Aerul îndepărtat al zării,
Și un nume îngânam
Ce noaptea răspundea chemării;
Când prea din colțul ochiului priveam
Pe linia șerpuitoare a străzii,
Iar din curtiță urmăream
Să văd chipu râvnit al prăzii.
Și când urechea mult ciulită
Prindea un zvon de ciripit,
La pas o porneam, smintită,
De sub cireșul înflorit.
Iar când bănuiala s-a trezit
În al maicii blajin suflet,
A știut ce-am pătimit
Păstrând taina adânc în cuget.
Fără să mă ia la rost,
M-a rugat de dimineață
Să îi povestesc precum -a fost,
Să îmi dau arama pe față.
Și pe vrute, pe nevrute,
Ghicind mai mult decât am spus,
Maica nu s-a îndurat să uite
Ce se petrecea-n apus.
Prea de mică n-a vrut ea ca să mă știe
Pe un idol că-l ador,
Pierdută-n dulcea zeamă de sub vie,
Îmbătată de amor.
Căci dihania cea rea și crudă
Ce mă ține-n stăpânire,
Sortind inima la trudă,
Este demonul numit ”iubire”!
Nu-i mai amarnică pedeapsă
Decât recele zid despărțitor
Ce ține pe îndrăgostit în casă,
Departe de-al inimii iubit odor.
– Zile făr„ de socoteală
Ai s-aștepți închisă-n tindă,
Ca să știi ce-a fost sminteală
Și am să-ți dau apoi să te vezi în oglindă.
Iar când va fi obrazul tău
Un șanț de lacrimă brăzdat,
Vei ști că-n el a zăcut suflet rău,
Dușman de neiertat.
Dar de va veni în ușă și-n pridvor
Ca să afle despre tine vești,
Ști-vei că și el se prăpădește de dor,
Iubindu-te întocmai precum ești.
Și de nu dă îndărăt,
Știind că asmut să-l muște Zdreanță,
Să nu se ascundă sub omăt,
Când tu vei fi o cotoroanță.
Vestea de aici se duce-n târg
Mai repede ca vântul,
Căci gura muncește cu sârg,
Știind că prăpăd îi culege gândul.
Oarbă, surdă și de-un picior șchioapă,
Așa are el s-auză,
Mai că te afli la un pas de groapă,
Iată ce se șoptește pe buză.
Și de va veni ca să te vadă
În ciuda gurii rele,
Am să-ți dau de zestre o ladă
C-ai făcut damblaua vrerii mele.
Numai așa ști-voi eu
Că el e bun să-ți fie soț,
Cu cap ales de Dumnezeu,
Iar nu un laș, trândav și hoț.
Căci cea piatră necioplită,
Care-n horă se avântă,
Lesne cadre în ispită
Și cu ce e trecător se-ncântă.
Așa i-a fost lui ieri mai mare de tine dragul
Și-n veci zice că îi ești a inimii aleasă,
Iară mâine îl vezi trecând cu alta pragul
Când tu te visai astăzi mireasă.
Că unde te poartă-n vis inima
E numai amăgire sub soare,
De nu mai șterge apoi lacrima
Ce nu s-a-mplinit azi și doare.
Hoțul nicicând pe lumina zilei
Nu cutează să se arate,
Pe când cel ales al Milei
Se măsoară după fapte.
Așteaptă un timp și-ai să vezi
Cum cel Blajin din Cer șlefuiește,
Iară Mila Lui are să-ți trimite dovezi
Ca să știi de el te iubește.
Așa m-a învățat buna mămucă,
Să pun pe viața mea un preț,
Ca să nu mă mai iau după dorul de ducă,
Când nu l-am vrut, dintre strigoi, decât pe scobitul măr păcureț!
Cătălina Alexandra Stan, ”Strigoii” (Noiembrie 2022)
