”Răspuns-am: „Au râs de mine, când mi-am aflat cărarea mea şi am urmat-o, dar mie-mi tremurau picioarele, străbătînd-o.” Şi oamenii mi-au zis: „Ai uitat drumul, dar iată, nu ştii nici să mergi!” Şi iarăşi glasul fără noimă zise: „Ce-ţi pasă de derâderile lor? Tu nu mai ştii să te supui! De-acuma, trebuie să porunceşti!” Oare nu ştii de cine are lumea nevoie? De omul care porunceşte lucruri mari. Pe-acestea să le faci, e greu, dar cel mai greu este să porunceşti ca ele să se facă. Greşeala ta de neiertat este că ai puterea şi că refuzi să stăpîneşti.” Şi răspunsei: „Să poruncesc, n-am glasul leului.” Şi iarăşi auzii ca un şoptit: „Cuvintele cele mai liniştite aduc furtună. Gândirile care păşesc precum o porumbiţă, comandă lumea. O, Zarathustra, înfăţişează-te drept Umbra celui care va veni — atunci vei porunci şi vei înainta ca un stăpîn!” Şi zis-am: „Mi-e ruşine!” Şi […]
N
„Pentru tine şi pentru mine, momentul suprem, bucuria cea mai intensă nu este atunci când mintea noastră domină, ci atunci când ne pierdem minţile, iar noi doi ni le pierdem în acelaşi fel, prin dragoste.” Anaïs Nin
„Aşa cum gelozia îl obseda pe Proust, eu eram obsedată de potenţialităţi, misterele vieţilor neînflorite, ale obscurităţilor şi ale greutăţii inerte a lui Saturn! Şi aşa cum durerea etern recurentă a geloziei îl excita pe Proust până la paroxismele iluminării, analizei, cercetării, această durere a dificultăţii recurente de a-i scoate pe bărbaţii mei doar pe jumătate vii din cavernele lor a trezit în mine paroxisme de furie, disperare şi tenacitate.” Anaïs Nin
”Cuvântul „dragoste” nu e suficient. Suntem amândoi bolnavi de bucurie; murim de-a binelea de bucurie. Suntem striviţi, febrili. Toţi cei care au încercat să mă facă să renunţ la imposibil, să accept realităţile dragostei, limitările ei! O posed. Sunt posedată de ea.” Anaïs Nin
”Şi pe deasupra, cine poate să măsoare modestia unui vanitos? Din cauza acestei modestii, eu îl iubesc, dar îl şi deplîng căci, ca să creadă-n sine, el are nevoie de voi, se uită-n ochii voştri şi vine să vă mănânce lauda din pumni.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Ca viaţa să-i fie vederii plăcută, trebuie jocul său bine jucat: trebuiesc buni actori. În toţi vanitoşii aflat-am buni actori: îşi joacă bine rolul şi vor să placă şi-şi pun tot spiritul în slujba acestei voinţe.” Nietzsche – ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Ah, m-am săturat de oamenii superiori, de cei mai buni! Din culmea lor am vrut mai sus, am vrut să plec, să mă îndepărtez, să merg să-l întîlnesc pe Supraom! Un fior de spaimă m-a cuprins, văzîndu-i goi pe cei mai buni: din spaimă mi-au crescut aripi, să zbor spre viitorul depărtat. Spre viitoare depărtări, spre-amieze sudice, pe care nici un sculptor nu le-a visat, spre locuri în care zeilor le-ar fi ruşine să poarte vreun veşmânt. Însă pe voi vreau să vă văd înveşmântaţi, apropiaţi şi congeneri ai mei, vreau să vă văd împodobiţi, umflaţi de vanitate şi de demnitate, în rolul vostru de buni şi drepţi. Eu însumi, travestit, voi sta-ntre voi, ca să fim siguri de-a nu ne recunoaşte noi între noi.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Într-adevăr, voi, buni şi drepţi, aveţi destule lucruri rizibile, mai înainte de orice chiar groaza voastră de ceea ce până acuma s-a |numit că-i diavol. Sufletul vostru e-atât de străin oricărei măreţii, că Supraomul v-ar da fiori cu bunătatea sa. Iar voi, savanţi şi înţelepţi, aţi fugi de arzătorul soare al înţelepciunii, în care Supraomul şi-ar scălda cu drag întreaga-i goliciune. Voi, oamenii cei mai de sus, pe care ochii mei v-au contemplat, iată că îmi ascund surîsul, căci voi l-aţi numi pe Supraomul meu „un diavol”.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Într-adevăr, există perspective de viitor şi pentru ceea ce e rău. încă nu s-a descoperit care e zona cea mai cu soare din oameni. Câte nu trec drept cele mai rele dintre rele, deşi nu au decît vreo douăş’pe picioare în lărgime şi o viaţă de trei luni! Dar, sigur, se vor naşte într-o zi mai mari balauri! Căci pentru ca Supraomul să-şi aibă un balaur al său, adică un suprabalaur, demn de el, va trebui mult soare arzător să-şi verse flăcări pe păduri virgine. Va trebui, mai înainte, ca sălbaticele voastre pisici să se prefacă-n tigri, iar broscoii veninoşi în crocodili — aşa avea-va un bun vînat acel bun vînător!” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Şi dacă adevărata virtute este aceea ce nu ştie de sine, ei bine, vanitosul nu ştie de modestia sa.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”
”Şi de-ar fi să mă uiţi vreodată ”Vreau să reţii o singură chestiune. Deja ştii cum funcţionează: dacă-mi arunc privirea-nspre luna de cristal sau ramul ruginiu al toamnei liniştite, ce-mi bate în fereastră, dacă alint focul şi cenuşa imaterială ori coaja încreţită a butucului arzând, îmi zboară gândul la tine de parcă toate cele ce sunt: miresme, lumină, metale ar fi mici luntri care plutesc spre insulele tale care m-atrag. Ce-o fi, o fi! dacă azi un pic, mâine alt pic vei înceta să mă iubeşti voi înceta şi eu să te iubesc azi un pic, mâine alt pic. Dacă subit mă vei uita, să nu mă mai cauţi pentru că eu deja te voi fi uitat. Dacă ţi se pare năvalnic şi nebun vântul în vele ce-mi trece prin viaţă şi dacă vei alege să mă debarci la malul inimii în care m-am ancorat, ia aminte că în aceeaşi […]
”Şi iată-mi a doua prudenţă omenească: Pe vanitoşi îi ocrotesc mai mult decît pe orgolioşi. Căci vanitatea rănită, nu-i ea, oare, mama oricărei tragedii? Dar unde-i rănit orgoliul, se naşte ceva mai bun decît orgoliul.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre prudența omenească”
”E greu să trăieşti printre oameni, findcă-i greu să taci. Şi nu faţă de cel pe care-l detestăm, suntem cel mai nedrepţi, ci faţă de cel care ne este indiferent. Dacă ţi-e prietenul bolnav, dă suferinţei sale adă¬post, dar fii pentru el culcuşul aspru, un pat de scîndură. Doar astfel îi vei fi folositor. Şi dacă’prietenul îţi face rău, să spui: „Răul ce mi-ai făcut, ţi-l iert; dar răul ce ţie însuţi ţi l-ai făcut, cum aş putea să-l iert?” Aşa vorbeşte orice iubire mare: iartă şi are milă.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre cei milostivi”
”Fără-ndoială că vă ziceţi: „Plăcerea de-a face mici răutăţi, ne fereşte să făptuim un rău mai mare”. Dar în acest domeniu nu trebuie s-agoniseşti nimic. Fapta cea rea e ca o coptură — te doare, te mănîncă, plesneşte; adică-i sinceră zicînd: sunt boală. Gândul cel josnic, însă, este un mucegai: se chir¬ceşte, se ascunde, până întregul trup e veştejit şi ros de o mulţime de mici ciuperci.” Nietzsche, ”Așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre cei milostivi”
”Tu îţi vei fi, întotdeauna, propriul tău duşman, şi cel mai rău. Tu însuţi te pândeşti în fundul peşte¬rilor şi în păduri. Singuratec, îţi urmezi calea spre tine însuţi. Pe această cale cu tine însuţi te-ntîlneşti, cu cele şapte duhuri ale tale. Te vei simţi eretic, şi vrăjitor, şi ghicitor, nebun şi necurat, răufăcător şi destrămător în proprii tăi ochi. Şi îţi va trebui să arzi pe propriul tău rug — alt¬minteri, cum te-ai naşte iar, de nu te-ai fi scrumit mai înainte? Singuratecule, tu mergi pe calea creatorilor: din cele şapte duhuri ale tale, vrei să iveşti un Dum¬nezeu.” Nietzsche, ”așa grăit-a Zarathustra”, cap. ”Despre căile creatorului”)