“Slăbiciunea noastră, a modernilor, e că în loc să gândim, gândurile ne gândesc pe noi. Noi stăm molâi, femei adipoase, lubrice, nesatisfăcute, și gândurile ne violentează, ne schingiuiesc, ne vând altora, iar noi nu protestăm, ci le lăsăm să ne stăpânească, să ne îndrepte pașii, să ne prostitueze oricărui adevăr care le satisface pe ele, nu pe noi.” Mircea Eliade, ”Întoarcerea din rai”
“A împărtăși cu toată făptura ta o credinţă, şi a rămîne în acelaşi timp om întreg — este astăzi un lucru extrem de rar. De la o vreme nu mai întîlnim decît jumătăţi de oameni, sferturi şi cîtimi de oameni. Unii din ei excepţional de bine înzestraţi, alţii înfriguraţi de o mare dorinţă de bine — dar nimeni nu e om întreg, om liber şi viu. Se visează şi se pregătesc societăţi noi, cu rânduieli noi, cu o dreptate mai largă. Cât entuziasm nu se cheltuieşte, câtă dragoste nu se zbate în aceste pregătiri pentru o lume mai bună! Şi totuşi, când te apropii şi cauţi omul întreg, omul liber mai ales, nu găseşti decît fărâmituri.” Mircea Eliade, ”Profetism românesc 1”
“This idea finds its echo today in the conception that nothing can be created without the sacrifice of something very important, usually one’s own being. Every vocation implies the supreme sacrifice of the self.” Mircea Eliade, ”The Forge and the Crucible: The Origins and Structure of Alchemy”
“Când vrei să spui repede un lucru esențial, nu numai că îl spui dramatic, dar îl spui oarecum ridicol” Mircea Eliade
”- Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? – De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. Bate vântul frunza-n dungă – Cântăreții mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. Și de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec in stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Și norocul meu cu ele. Și se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii-ntunecând, Și se duc ca clipele, Scuturând aripele, Și mă lasă pustiit, Veștejit și amorțit Și cu doru-mi singurel, De mă-ngân numai cu el!” Mihai Eminescu, ”Ce te legeni” (1883, decembrie)
”Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare, Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ. Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat! Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat? Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată, De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum. Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum. Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Că-i o […]
”Când luna prin nouri pe lume veghează, Când fiece undă se-mbracă c-o rază, Când cântă ai somnului ginii nătângi — Tu tremuri şi plângi. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nşiraţi în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aştept — Visând de deştept. Când soarele arde şi ceru-i văpaie, Pe-a lacului valuri profunde bălaie, Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg — La tine alerg. Când vântul e-o taină, când frunza e mută, Misterul surâde prin lumea tăcută, Culeg pe-a ta frunte sublime visări — Pe ochi sărutări. Amorul îşi moaie aripele-i stinse, Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse, Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi — Surâzi şi veghezi. Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naşte durerea, Nebună copilă cu-amorul ceresc — O, cât te iubesc!” Mihai Eminescu, ”Când”
“Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare din noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”
“The great cosmic illusion is a hierophany…. One is devoured by Time, not because one lives in Time, but because one believes in its reality, and therefore forgets or despises eternity.” Mircea Eliade
“Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără şi faptul că ştiinţa şi filosofia ne învaţă viaţa şi moartea. Gândiţi-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oameni care cunosc viaţa din laborator, o cunosc prin analize, îi cunosc fenomenele ei, şi oameni care gândesc asupra vieţii dintr-un cabinet, tocmai aceştia sunt chemaţi să ne înveţe cel mai esenţial şi cel mai decisiv fapt: existenţa noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze şi să articuleze experienţele noastre negative, nefiinţa noastră.” Mircea Eliade, ”Arta de a muri”
”Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încât să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. Dar încă de te-așteaptă-n prag În umbra de unghere, De se-ntâlnește drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar și cerul și pământ Și pieptul tău se bate, Și totu-atârnă de-un cuvânt Șoptit pe jumătate. Te urmărește săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâini, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna, Și peste zi de-atâtea ori Și noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viața ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă.” Mihai Eminescu, ”Ce e amorul?” (1883, 17/29 iunie)
”Iniţierea constituie unul dintre fenomenele spirituale cele mai semnificative din istoria omenirii. Este un act care nu implică numai viaţa religioasă a individului, în sensul modern al termenului „religie”; el implică întreaga sa viaţă. Prin iniţiere, în societăţile primitive şi arhaice, omul devine ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie — o fiinţă deschisă vieţii spiritului, aşadar participant la cultura în care s-a născut. Pentru că, după cum vom vedea, iniţierea de pubertate reprezintă, înainte de toate, revelaţia sacrului — şi, pentru lumea primitivă, sacrul înseamnă nu numai tot ce înţelegem acum prin religie, ci şi ansamblul tradiţiilor mitologice şi culturale ale tribului. În numeroase cazuri, riturile de pubertate implică, într-un fel sau altul, revelaţia sexualităţii — dar, pentru întreaga lume pre-modernă, şi sexualitatea intră în sfera sacrului. Pe scurt, prin iniţiere se depăşeşte modul natural — cel al copilului — şi se accede la modul cultural, […]
”Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină, Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc! Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte […]
”(…)simbolizînd asexuali- tatea neofitului. După părerea noastră, semnificaţia religioasă a tuturor acestor obiceiuri este următoarea: novicele are o şansă în plus de a accede la un mod specific de existenţă — de exemplu, să devină bărbat sau femeie — dacă mai întîi devine simbolic o totalitate. Pentru gândirea mitică, un mod parti¬cular de a fi este necesarmente precedat de un mod total de a fi. Androginul este considerat superior celor două sexe tocmai pentru că întrupează totalitatea şi deci perfecţiunea.” Mircea Eliade, ”Nașteri mistice”
“Și totuși, Cosmosul, Viața au o funcție ambivalentă. Pe de-o parte, ele îl proiectează pe om în suferință și, grație karmei, îl integrează ciclului infinit al transmigrațiilor; pe de altă parte, îl ajută, indirect, să caute și să găsească „mântuirea” sufletului, autonomia, libertatea absolută (mokșa, mukti). Cu cât omul suferă mai mult, așadar cu cât este mai solidar cu Cosmosul, cu atât crește în el dorința eliberării, cu atât îl frământă mai mult setea de mântuire.” Mircea Eliade, ”Patanjali and Yoga”