”Tu şerpe balaur, Cu solză de aur, Cu nouă limbe împungătoare, Cu nouă cozi izbătoare, Să te duci la ea, Unde-o vei afla… Şi tu să n-o laşi Până ce ea, Mândra mea, Cu mine s-a întâlni Şi îmi va vorbi. ……” Descântec de dragoste (Mircea Eliade, ”Șarpele”)
“The Arabian scholar and mystic, Ibn Sina (980 – 1037), declared that ‘romantic love (al’-ishaq) is not peculiar to the human species but permeates all things, heavenly, elemental, vegetable and mineral, and its sense is neither perceived nor known; it is rendered even more obscure by the explanations made to account for it.” Mircea Eliade, ”The Forge and the Crucible: The Origins and Structure of Alchemy”
”Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim…” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”
“Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit. Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.” Mircea Eliade, ”Şantier: Roman indirect”
”În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de cugetări senine Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind, În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind, Și în senin de stele durerile să-mi ferec Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec? Și azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă, Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară, Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă; Azi – când a mea iubire e-atâta de curată, Ca aura de care tu ești împresurată, Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă, Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Și […]
”De-ai fi fost numai tu și eu în lume… ce mult ne iubeam eu și cu tine. Traversam codrii verzi până muream amândoi unu-n brațele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braț, doi îngeri, stelele cerului.” Mihai Eminescu
“…şi văzui un zbârc roş, Voia sângele să i-l beie, Zilele să i le ieie, Nici sângele n-ai să i-l bei, Că eu cu acul oi descânta Cu mătura oi mătura, În trestie l-oi băga, Şi-n Dunăre l-oi arunca Şi Sanda de-acum o rămânea Curată!…” Mircea Eliade, ”Domnișoara Christina”
“Cred că cel mai mare păcat contra umanității este tristețea disperată ridicată ca valoare supremă a spiritualității” Mircea Eliade, Oceanografie
”De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămîi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri. O, cât eram de fericit Să mergem împreună, Sub acel farmec liniștit De lună! Și când în taină mă rugam Ca noaptea-n loc să steie, În veci alături să te am, Femeie! Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. Căci astăzi dacă mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. Și dacă luna bate-n lunci Și tremură pe lacuri, Totuși îmi pare că de-atunci Sunt veacuri. Cu ochii serei cei dintâi Eu […]
”Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie: Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, Maică prea curată, Şi pururea Fecioară, Marie! Noi, ce din mila Sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor, Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, Maică prea curată Şi pururea Fecioară, Marie!” (Rugăciune de Mihai Eminescu)
”Departe sunt de tine și singur lângă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc, Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeșteptând în fața-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul lovește în feresti, Se-toarce-n gându-mi firul duioaselor povești, Ș-atuncea dinainte-mi prin ceață parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subțiri și reci; Cu brațele-amândouă de gâtul meu te-anini Și parcă-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu te strâng la piept averea-mi de-amor și frumuseți, În sărutări unim noi sărmanele vieți… O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit cum dup-o clipă din brațele-mi te-ai smuls… Voi fi bătrân și singur, vei fi murit de mult!” Mihai Eminescu, ””Departe sunt de tine” (1878, 1 martie)
”Preaînălţate Doamne, de credeţi cum că Mihnea Nu-i sluga cea din urmă şi făr-de nici o treabă Din ai Măriei Tale… De credeţi cum că ochiu-i Setos [e] de mărire, că n-a cunoscut bine Supunerea că este a lui firească haină, Rupeţi diata asta. Căci greutatea ei Pe umărul meu cade şi toat-a lui tărie A fost până acuma credinţa ce stăpînul O pune-n al meu suflet.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”O, dă-mi arpa de aramă Şi mi-o pune-n braţul stâng. Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roşeşti — glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino dar, palidă zână, Pune faţa pe-al meu piept, Gâtul tău pe braţu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubeşti, tu? Spune drept! Mă iubeşti! Surâzi şireată Şi îţi pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaşte vre odată Sufletul meu dureros; De ai şti, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopţi de-amor şi rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpa mea, odorul meu! O, atunci mi-ai cere seamă Ca să-ţi spun câte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagra maramă De pe păru-ţi blond, curat; Netezind cu mâna-ţi albă Tâmpla ta — tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zâmbi, Eu, jucându-mă cu salba De pe sânii-ţi, aş vorbi. Şi ţi-aş spune, a mea iubită, Că de […]
”În coruri nymphele cântă la hore Şi gem în lyrele blânde, sonore, Ascunse gândure de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, Apoi în cytere ele-ncordară Şi plin şi limpede încet cântară Glas a trecutului, ce însenină Mintea cea turbure de gânduri plină: Pe râul dorului, mânat de vânture, Veni odat’ Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture, Lin-împărat. Venit-a regele să calce văile Cătând o sor’, Eroi se-ninimă şi plâng femeile De-a lui amor. El fură munţilor ecouri tinere, Cântul la dor, Răpeşte buzelor naivei Vinere Vorba d-amor. Pe munţi în negură, pe stânci de cremene, El a cătat O albă vergină, să-i fie gemene Şi te-a aflat. Tu eşti cântărilor sororă gemene, Sufletul lor, Regele inimei trebuie să-ţi semene Ca vis cu dor. În tine vede-se că e în ceriure Un dumnezeu, Purtând simètria şi-a ei misterure În gândul său. Mână dar coardele unele-ntr-altele, Mână-le lin. Căci […]
”Nu mă lăsa-ntîmplarea s-o-nsărcinez cu asta, Nu mă lăsa pustiul să-I fac un păzitor… O, Roman! Roman! ce e viaţa omenească? Comedie eternă chiară sub masca morţii, Mi-e greaţă, o, mi-e greaţă de ea – şi totuşi, Roman, Tot ce iubim în lume de viaţă e legat.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”