”S-a dus, zise el încet… O, aur… totuşi nu poţi orice. Părerea amorului doar… Amorul nu!. Să vedem amiciţia… Mâine oraşul va şti că sunt un cerşetor… Un cerşetor bătrân înamorat de chipul unui angel… A doua zi îi veniră o mulţime de scrisori… femeile-şi cereau înapoi biletele lor de amor… Amicii se scuzară că nu mai pot avea onoarea etc., etc… O istorie veche se desfăşură înaintea ochilor lui… Amicii-i deveneau inamici, linguşitorii-l batjocoreau… femeile-l găseau urât şi prost… Întunericul cuprinse sufletul lui… „Părere, părere… Gândeam a căpăta cu aur un lucru adevărat… o… recunoştinţă… o… iubire… Nimic, decât părerea acestora… Cerşetorul se va bucura c-am căzut… găseşte o satisfacere, o mângâiere pentru durerea lui văzând un om avut căzând alături cu el… Cei bogaţi se vor bucura că văd rivalul ce le cumpără plăcerile că le-a lăsat câmp liber… că femeile şi vinurile s-au ieftinit… pentru că nimeni […]
E
”Cine sunt eu?” fu cea întâi cugetare ce-i veni în minte. Mintea lui era clară, închipuirile erau ca formele concrete, vii şi pline de viaţă… el avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-şi putea da socoteală… Se găsea cuminte… şi… memoria, memoria era ceea ce-i lipsea… El închise ochii, ca să rămâie în întuneric şi ca, ne’nfluenţat de lumea de dinafară, să cutreiere câmpul aducerii lui aminte… Era ca un orizont negru şi fără de sfârşit… nimic, nimic… numai prezent avea… trecut defel… sau unul atât de tenebros încât nu vedea nimic pe el… departe, departe… ca şi când într-o noapte neagră ca lumina din sticla cu cerneală… ai vedea undeva un foc arzând… Cer înnorat şi negru… pământul şi noaptea de nu-ţi poţi vedea mâna cu degetele răşchiete dinaintea ochilor… departe parecă vedea în noaptea plină* a sufletului lui o antică coroană de rege.” […]
“pentru societățile moderne -lumea- înseamnă tot mai puțin Cosmos și tot mai multă Istorie” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”, vol. 2
”Boierii mei; iertare vă cer acum la toţi … De-am vorbit rău cu gândul meu propriu despre voi, De-am jinduit vrodată norocul a cuiva, De n-am fost o-ntrupată cumpănă a dreptăţii, De am greşit cu mâna, cu inima, cu gândul… Iertaţi-mă cu toţii, căci am fost numai om, Mă descărcaţi de-a voastre învinuiri [cu toţii] Şi sarcina de rele faceţi-o mai uşoară, Să pot trece mai slobod prin vămile veciei.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
“Încercați să nu vă gândiți la voi. Să vă transformați viața în potire în care să se adune altă viață, mai plină, mai umană. Când aveți de făcut un lucru, gândiți-vă la ceea ce trebuie făcut, nu la cine îl face. Ignorați cu furie fructul actelor voastre. Să nu vă intereseze dacă un lucru e apreciat, e recompensat, e premiat. Treceți peste el îndată ce l-ați făcut.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
“The more a consciousness is awakened, the more it transcends its own historicity…” Mircea Eliade, „Images and Symbols: Studies in Religious Symbolism”
“Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtînd inelul şi făgădui: ― Mă leg pe tine, pămîntule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de […]
”Cum mângâie dulce, alină uşor Speranţa pe toţi muritorii! Tristeţe, durere şi lacrimi, amor Azilul îşi află în sânu-i de dor Şi pier, cum de boare pier norii. Precum călătorul, prin munţi rătăcind, Prin umbra pădurii cei dese, La slaba lumină ce-o vede lucind Aleargă purtat ca de vânt Din noaptea pădurii de iese: Aşa şi speranţa — c-un licur uşor, Cu slaba-i lumină pălindă — Animă-nc-o dată tremândul picior, De uită de sarcini, de uită de nori, Şi unde o vede s-avântă. La cel ce în carcere plânge amar Şi blestemă cerul şi soartea, La neagra-i durere îi pune hotar, Făcând să-i apară în negru talar A lumii parànimfă — moartea. Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân, Privirea de lacrime plină, Văzând cum geniile morţii se-nclin Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin, Speranţa durerea i-alină. Căci vede surâsu-i de graţie plin Şi uită pericolul mare, L-apleacă mai […]
”Tu şerpe balaur, Cu solză de aur, Cu nouă limbe împungătoare, Cu nouă cozi izbătoare, Să te duci la ea, Unde-o vei afla… Şi tu să n-o laşi Până ce ea, Mândra mea, Cu mine s-a întâlni Şi îmi va vorbi. ……” Descântec de dragoste (Mircea Eliade, ”Șarpele”)
“The Arabian scholar and mystic, Ibn Sina (980 – 1037), declared that ‘romantic love (al’-ishaq) is not peculiar to the human species but permeates all things, heavenly, elemental, vegetable and mineral, and its sense is neither perceived nor known; it is rendered even more obscure by the explanations made to account for it.” Mircea Eliade, ”The Forge and the Crucible: The Origins and Structure of Alchemy”
”Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim…” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”
“Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit. Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul. O prietenie care durează o viață întreagă este, pentru mine, un miracol. Poate să fie o simplă obișnuință și atunci e tristă și neinteresantă. Dar poate să fie și o ”căsătorie spirituală”, un miracol propriu zis. Unirea sufletească s-a făcut, atunci, peste granițele omenescului.” Mircea Eliade, ”Şantier: Roman indirect”
”În ochii mei acuma nimic nu are preț Ca taina ce ascunde a tale frumuseți. Căci pentru care altă minune decât tine Mi-aș risipi o viață de cugetări senine Pe basme și nimicuri, cuvinte cumpenind, În vorbe peritoare ca-n lanț să te cuprind, Și în senin de stele durerile să-mi ferec Pân’nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec? Și azi când a mea minte, a farmecului roabă, Din orișice durere îți face o podoabă, Și când răsai nainte-mi ca marmura de clară Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară, Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă; Azi – când a mea iubire e-atâta de curată, Ca aura de care tu ești împresurată, Ca steaua ursitoare ce-o au după olaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă, Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei De un cutremur tainic al tinerei femei Și […]
”De-ai fi fost numai tu și eu în lume… ce mult ne iubeam eu și cu tine. Traversam codrii verzi până muream amândoi unu-n brațele altuia, pentru ca în cealaltă lume să traversăm de braț, doi îngeri, stelele cerului.” Mihai Eminescu
“…şi văzui un zbârc roş, Voia sângele să i-l beie, Zilele să i le ieie, Nici sângele n-ai să i-l bei, Că eu cu acul oi descânta Cu mătura oi mătura, În trestie l-oi băga, Şi-n Dunăre l-oi arunca Şi Sanda de-acum o rămânea Curată!…” Mircea Eliade, ”Domnișoara Christina”