E – Pagina 3 – Wallflowers

E

Mihai Eminescu – ”Ce te legeni”

ian. 222022

”- Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ? – De ce nu m-aș legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. Bate vântul frunza-n dungă – Cântăreții mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. Și de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec in stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Și norocul meu cu ele. Și se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii-ntunecând, Și se duc ca clipele, Scuturând aripele, Și mă lasă pustiit, Veștejit și amorțit Și cu doru-mi singurel, De mă-ngân numai cu el!” Mihai Eminescu, ”Ce te legeni” (1883, decembrie)

Mihai Eminescu – ”La moartea lui Neamțu”

Mihai Eminescu – ”La moartea lui Neamțu” Eminescu, Mihai

ian. 122022

”Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă, Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier, Căci de stele mai aproape el le dă acuma samă Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer. Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare, Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt, Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare Lutul palid, fără suflet, să-l depunem în pământ. Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine! Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat! Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine? Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat? Şi-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată, De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum. Şi imaginile-s şterse, ce prin el treceau odată, Sufletul (dacă există) printre nori îşi face drum. Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină? Că-i o […]

Mihai Eminescu – ”Când”

Mihai Eminescu – ”Când” Eminescu, Mihai

mart. 272021

”Când luna prin nouri pe lume veghează, Când fiece undă se-mbracă c-o rază, Când cântă ai somnului ginii nătângi — Tu tremuri şi plângi. Când luna aruncă o pală lumină Prin merii în floare-nşiraţi în grădină, La trunchiul unuia pe tine te-aştept — Visând de deştept. Când soarele arde şi ceru-i văpaie, Pe-a lacului valuri profunde bălaie, Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg — La tine alerg. Când vântul e-o taină, când frunza e mută, Misterul surâde prin lumea tăcută, Culeg pe-a ta frunte sublime visări — Pe ochi sărutări. Amorul îşi moaie aripele-i stinse, Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ţi plânse, Şi fruntea mea pală pe pieptu-ţi aşezi — Surâzi şi veghezi. Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea Cu lacrimi pe care le naşte durerea, Nebună copilă cu-amorul ceresc — O, cât te iubesc!” Mihai Eminescu, ”Când”

Mihai Eminescu – ”Ce e amorul?”

Eminescu, Mihai

ian. 222021

”Ce e amorul? E un lung Prilej pentru durere, Căci mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încât să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. Dar încă de te-așteaptă-n prag În umbra de unghere, De se-ntâlnește drag cu drag Cum inima ta cere: Dispar și cerul și pământ Și pieptul tău se bate, Și totu-atârnă de-un cuvânt Șoptit pe jumătate. Te urmărește săptămâni Un pas făcut alene, O dulce strângere de mâini, Un tremurat de gene. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna, Și peste zi de-atâtea ori Și noaptea totdeauna. Căci scris a fost ca viața ta De doru-i să nu-ncapă, Căci te-a cuprins asemenea Lianelor din apă.” Mihai Eminescu, ”Ce e amorul?” (1883, 17/29 iunie)

Mihai Eminescu – ”De ce să mori tu?”

Mihai Eminescu – ”De ce să mori tu?” Eminescu, Mihai

ian. 122021

”Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină, Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc! Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte […]

Eliade, Mircea

apr. 182020

Man becomes aware of the sacred because it manifests itself, shows itself, as something wholly different form the profane. To designate the act of manifestation of the sacred, we have proposed the term hierophany. It is a fitting term, because it does not imply anything further; it expresses no more than is implicit in its etymological content, i.e., that something sacred shows itself to us. It could be said that the history of religions — from the most primitive to the most highly developed — is constituted by a great number of hierophanies, by manifestations of sacred realities.” Mircea Eliade, ”The Sacred and the Profane: The Nature of Religion”

Mihai Eminescu – ”Când privești oglinda mării”

Mihai Eminescu – ”Când privești oglinda mării” Eminescu, Mihai, Muzică și versuri

apr. 142020

”Când priveşti oglinda mării, Vezi în ea Ţărmuri verzi şi cerul serii, Nor şi stea. Unda-n plesnetul ei geme Şi Eol Sună-n papura ce freme Barcarol. Un minut dacă te-ai pierde, Tu, măcar, Sub noianul mării verde Şi amar, Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simţi pe vecinicie Mort de viu. Vezi pe buza mea pălită Un surâs, Vezi pe fruntea-mi liniştită Dulce vis, Şi al luncei vânt de vară Călduros Cântă-n lira mea amară Languros. De-ai pătrunde c-o privire Al meu sân, Să vezi marea-i de mâhnire Şi venin, Ai cunoaşte-atuncea bine Traiul meu: Suflet mort, zâmbiri senine — Iată eu.” Mihai Eminescu, ”Când privești oglinda mării”

Mihai Eminescu – ”Din lira spartă”

Mihai Eminescu – ”Din lira spartă” Eminescu, Mihai

mart. 262020

”Din lyra spartă a mea cântare Zboar-amorţită, un glas de vânt, Să se oprească tânguitoare Pe un mormânt! Oare femeia pe care mie Dumnezeu sântul o-a destinat În patu-acela de cununie S-a-nfăşurat? O caut, gându-mi şi-o-nchipuieşte, Dar n-am văzut-o de când eu sunt… Oare amorul ce îmi zâmbeşte E în mormânt?” Mihai Eminescu, ”Din lira spartă”

Eminescu, Mihai

mart. 252020

”Ah meștere Ruben, zise el zâmbind — cartea ta într-adevăr minunată este!… numai de n-ar ameți mintea; acuma simt eu, călugărul, că sufletul călătorește din veac în veac, același suflet, numai că moartea-l face să uite că a mai trăit. Bine zici, meștere Ruben, că egiptenii aveau pe deplin dreptate cu metempsihoza lor. Bine zici cum că în sufletul nostru este timpul și spațiul cel nemărginit și nu ne lipsește decât varga magică de a ne transpune în oricare punct al lor am voi.” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”

Eliade, Mircea

mart. 132020

“It would be frightening to think that in all the cosmos, which is so harmonious, so complete and equal to itself, that only human life is happening randomly, that only one’s destiny lacks meaning.” Mircea Eliade

Eliade, Mircea

mart. 132020

“De tot ce se întâmplă în lume sunt şi eu vinovat. Pentru că nu sunt un om întreg, nu sunt o unitate armonioasă, sunt un ins dezaxat, fără centru. Probabil că mai sunt şi alţii, zeci de milioane, ca mine. Şi cum pentru societăţile moderne lumea înseamnă tot mai puţin Cosmos şi tot mai multă Istorie, îţi dai seama ce repercusiuni poate avea dezechilibrul acesta interior în afară de noi. Cum am putea fi creatori în Istorie noi, câteva zeci de milioane de dezechilibraţi?” Mircea Eliade, „Noaptea de Sinziene vol. 2”

Eliade, Mircea

mart. 092020

“Înainte chiar de a afla vreun răspuns satisfăcător, și numai prin faptul că a fost rostită, întrebarea justă regenerează și fertilizează; și nu numai ființa omenească, ci întreg Cosmosul. Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu Firea întreagă; intreaga viața cosmică suferă și se ofilește prin nepăsarea omului față de problemele centrale. Uitând să ne punem întrebarea justă, pierzându-ne timpul cu futilități sau întrebări frivole, ne omorâm nu numai pe noi, ci omorâm prin moarte lentă și sterilizare o părticică din Cosmos. Aș putea merge și mai departe. Aș putea presupune că oamenii continuă să trăiască sănătoși și Cosmosul își continuă ritmurile datorită exclusiv întrebărilor pe care și le pun acei câțiva aleși care, asemenea lui Parsifal, pătimesc pentru lenea noastră spirituală. Poate că am deveni, peste noapte, sterpi și bolnavi dacă n-ar exista, în fiecare țară și în fiecare moment istoric, anumiți oameni hotărâți și luminați, care să-și pună […]

Eminescu, Mihai

feb. 252020

”În introducerea acestor șiruri am surprins unele din cugetările care-l preocupau în genere — și c-un asemenea cap omul nu ajunge departe — și mai cu seamă cel sărac — și Dionis era un băiet sărac. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. Era tânăr — poate nici optsprezece ani — cu atât mai rău… ce viață-l așteaptă pe el?… Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur… și această libertate de alegere în elementele de cultură îl făcea să citească numai ceea ce se potrivea cu predispunerea sa sufletească atât de visătoare. Lucruri mistice, subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet — e minune oare că pentru el visul era o viață și viața un vis? Era minune că devenea superstițios?” Mihai Eminescu, ”Sărmanul Dionis”

Mihai Eminescu – ”S-a dus amorul” (fragment)

Mihai Eminescu – ”S-a dus amorul” (fragment) Eminescu, Mihai

feb. 232020

”Şi cu acel smerit surâs, Cu acea blândă faţă, Să faci din viaţa mea un vis, Din visul meu o viaţă. Să mi se pară cum că creşti De cum răsare luna, În umbra dulcilor poveşti Din nopţi o mie una. Era un vis misterios Şi blând din cale-afară, Şi prea era detot frumos De-au trebuit să piară. Prea mult un înger mi-ai părut Şi prea puţin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. Prea ne pierdusem tu şi eu În al ei farmec poate, Prea am uitat pe Dumnezeu, Precum uitarăm toate. Şi poate că nici este loc Pe-o lume de mizerii Pentr-un atât de sfânt noroc Străbătător durerii!” Mihai Eminescu, ”S-a dus amorul” (fragment) 1883, 24 Aprilie / 6 Mai

Eminescu, Mihai

feb. 192020

”De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea […]

Avertisment