”Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.” Mircea Eliade
”O prietenie nu se verifică în așa numitele „ceasuri-grele” ale vieții. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu „sinceritățile” tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar care poate nu corespunde experienței destinului celuilalt), a nu-l prețui prin ceea ce îți convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuși, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa, Speranţele-i, şi binele-i, şi tot! Un vis ar fi amestecat cu ceaţa, Un chin ar fi — ce l-aş sfârşi să pot;” Mihai Eminescu, ”Iubită dulce, o, mă lasă…” (fragment)
”Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti, Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, Iubită, dorită, o gură — aşa! Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi — O ştii şi te faci că nu o-nţelegi! Şireată şi dulce — copil vinovat — De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauţi, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea, O gură-i. — Oh, dă-mi-o — mi-ai dat-o — aşa!” Mihai Eminescu, ”Frumoasă și jună”
”Ca povestea cea sărmană Care nimeni n-o-a-nţeles, Trec prin vremea tristă, vană, Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stâncă, Sunt ca glasul din pustii, Sunt ca marea cea adâncă, Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce mă-neacă Eu sorbeam mirul curat, Cum o lebădă se pleacă Bând din lacul îngheţat. Dar cu moartea cea adâncă Azi eu schimb al vieţii-mi gând, Am fost vultur pe o stâncă, Fire-aş cruce pe-un mormânt! Care-i scopul vieţii mele, De ce gându-mi e proroc, De ce ştiu ce-i scris în stele, Când în van lumea o-nvoc. Crucea-mi pară gânditoare, Parca arz-a vieţii-mi tort, Căci prin neguri mormântare Voi să văd faţa-mi de mort. Doar atunci când prin lumine M-oi sui la Dumnezeu, Veţi gândi şi voi la mine Cum am fost în lume eu.” Mihai Eminescu, ””Cântecul lăutarului”
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…” Mihai Eminescu
”POETUL Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea — Iubita mea. IUBITA Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Eu sunt un templu, tu eşti un zeu — Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un haos, tu o lumină, Eu sunt o arpă muiată-n vânt — Tu eşti un cânt. POETUL Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc — Şi te iubesc! IUBITA Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cântec sublim încet — Iubit poet? O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu — E […]
”Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur, Raze care cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping — Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating. O atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara, Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne’ncrezare?… […]
”Îngere palid, îţi e mister Cum că a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? Nu ştii tu, înger, oare să zbori, Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine — De nu iubeai.” Mihai Eminescu, ”Îngere palid”
”Care-o fi în lume şi al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte şi îngălbenite, Va fi vitejia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mângâie blândă ale mele plângeri? L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu… Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu, Să-i închin viaţa sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune? — Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern, […]
”Dintru-a vedea se naşte-a îndrăgi.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
”S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…” Mircea Eliade
”Sânt om şi e moşia şi scaunul la mijloc, Sânt om şi şubred este copilul cel din leagăn, Sânt om, preaînălţate, şi am copii, gândeşte, Sânt om… şi omu-n lume spre rele e plecat.” Mihai Eminescu, ”Gruie Sânger”
“Tu îţi mai aduci aminte cine a spus că miracolele sunt irecognoscibile, în sensul că sunt camuflate printre întâmplările de toate zilele, că sunt împlinite, în aparenţă, de către oameni care seamănă cu noi toţi, oamenii de rând?” Mircea Eliade, ”Noaptea de Sânziene”
“Spun oamenii că au căutat viața întreagă „femeia ideală”, și n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în orice femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în fața dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală”, creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică și amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauți” veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ca un perfect amant ghimpele acela de iubire.” Mircea Eliade