”Nu regret, nu mă jelesc, nu strig, Toate trec ca floarea spulberată. Veștejit de-al toamnei mele frig Nu voi mai fi tânăr niciodată. N-ai să mai zvacnesti ca pân-acum, Inimă răcită prea devreme, S-o pornesc din nou la drum Stamba luncii n-o să mă mai cheme. Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar, Pui pe buze flacăra pornirii Și pierdutul prospețimii har Cu vioiul clocot al simțirii! În dorinți încep zgârcit să fiu, Te-am trăit sau te-am visat, doar, viață? Parcă pe un cal trandafiriu Vesel galopai de dimineață. Toți suntem vremelnici pentru veci Rar ning fragii frunzele deșarte… Binecuvântat să fie, deci, Că trăiesc și că mă duc spre moarte.” Serghei Esenin
E
”- (…) Tot ceea ce ai auzit povestindu-se, tot ceea ce ai citit, îţi revine în minte, ca şi cum tu ai fi dus cu forţa nu spre cer, ci spre infern. Sub tortură spui nu numai ce vrea inchizitorul, dar şi ceea ce îţi închipui că poate să-i facă plăcere, pentru că se stabileşte o legătură (aceasta este într-adevăr diabolică) între tine şi el… Lucrurile acestea le ştiu, Ubertino, am făcut şi eu parte din grupul acela de oameni care cred că pot revela adevărul cu fierul ■ înroşit. Ei bine, să ştii, incandescenţa adevărului provine de | la alt foc. Sub tortură Bentivenga poate să-ţi fi spus minciunile cele mai absurde, pentru că nu mai vorbea el, ci: desfrîul lui, diavolul din sufletul lui. – Desfrîul? – Da, există un desfrîu al durerii, după cum există un desfrîu al adoraţiei şi chiar unul al umilinţei. Dacă le-a trebuit […]
”- (…) Pe baza unor înlănţuiri de cauze atît de simple, mintea mea poate să acţioneze cu încredere deplină în puterea sa. Dar cum pot eu complica legătura, închipuindu-mi că la împlinirea faptei tică¬loase a contribuit şi o altă intervenţie, de data asta nu ome¬nească, ci drăcească? Nu spun că nu este cu putinţă ca şi diavolul să-şi arate trecerea prin semne precise, cum a făcut şi Brunello, calul domniei tale. Dar de ce trebuie să caut aceste probe ? Nu este de ajuns să ştiu că vinovatul este omul acela, şi să-l dau pe seama braţului secular? în orice caz, pedeapsa lui va fi moartea, Dumnezeu să-l ierte. – Dar am auzit că într-un proces care a avut loc la Kilkenny acum trei ani, în care nişte persoane care au fost acuzate că au comis delicte neruşinate, domnia ta nu ai negat intervenţia diavolului, de îndată ce vinovaţii au […]
”Şi deci făceam rău că mă bucuram de un lucru bun într-o anumită privinţă, rău într-o alta, şi păcatul meu consta în încercarea de a împăca ceea ce îmi cerea sufletul raţional cu pofta firească. Acum ştiam că sufeream din pricina contrastului dintre apetitul exprimat intelectiv, în care ar fi trebuit să se manifeste imperiul voinţei, şi apetitul exprimat senzitiv, supus slăbiciunilor omeneşti. Deci actus appetiti sensitivi in quantum habent trasmutationen corporalem annexam, passiones dicuntur, non autem actus voluntatis. Şi actul meu apetitiv era într-adevăr întovărăşit de un tremur al între¬gului corp, de un impuls fizic spre strigăte şi agitaţie, îngerescul doctor spune că dorinţele aprinse nu sunt rele în sine, dacă sunt potolite de voinţa povăţuită de sufletul raţional. Dar sufletul meu raţional era în dimineaţa aceea amorţit de oboseala care ţinea în frâu apetitul irascibil, care se adresează binelui şi răului ca unor termeni de cucerit, şi nu […]
”De rupi o coardă de vioara, Ea geme, moare, tremurând. O altă coardă îi ia locul S-auzi vioara iar cântând. Dar când c-o lovitură slabă, În coarda inimii lovești, Ea geme atunci o viață-ntreagă Și nu mai poți s-o-nlocuiești.” Mihai Eminescu
”Mă întreb, bunăoară, dacă nu cumva în ziua când am început să iubesc nu s-a întâmplat ceva lângă mine, ceva pe care eu nu l-am văzut sau pe care nu l-am înțeles și prin ignorarea căruia m-am abandonat, fără luciditate, cu totul iresponsabil, întâmplărilor. Te trezești că ai devenit ceva, aproape fără să-ți mai amintești începuturile acestei transformări.” Mircea Eliade
”O prietenie nu se verifică în așa numitele „ceasuri-grele” ale vieții. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta un prieten în nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l încuraja cu „sinceritățile” tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar care poate nu corespunde experienței destinului celuilalt), a nu-l prețui prin ceea ce îți convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este pentru el însuși, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om, iar nu un simplu manechin.” Mircea Eliade, ”Oceanografie”
”De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa, Speranţele-i, şi binele-i, şi tot! Un vis ar fi amestecat cu ceaţa, Un chin ar fi — ce l-aş sfârşi să pot;” Mihai Eminescu, ”Iubită dulce, o, mă lasă…” (fragment)
”Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti, Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, Iubită, dorită, o gură — aşa! Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi — O ştii şi te faci că nu o-nţelegi! Şireată şi dulce — copil vinovat — De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi! Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauţi, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea, O gură-i. — Oh, dă-mi-o — mi-ai dat-o — aşa!” Mihai Eminescu, ”Frumoasă și jună”
”Ca povestea cea sărmană Care nimeni n-o-a-nţeles, Trec prin vremea tristă, vană, Cum prin secoli un eres. Sunt ca lira spartă-n stâncă, Sunt ca glasul din pustii, Sunt ca marea cea adâncă, Sunt ca moartea între vii. Dintre chinuri ce mă-neacă Eu sorbeam mirul curat, Cum o lebădă se pleacă Bând din lacul îngheţat. Dar cu moartea cea adâncă Azi eu schimb al vieţii-mi gând, Am fost vultur pe o stâncă, Fire-aş cruce pe-un mormânt! Care-i scopul vieţii mele, De ce gându-mi e proroc, De ce ştiu ce-i scris în stele, Când în van lumea o-nvoc. Crucea-mi pară gânditoare, Parca arz-a vieţii-mi tort, Căci prin neguri mormântare Voi să văd faţa-mi de mort. Doar atunci când prin lumine M-oi sui la Dumnezeu, Veţi gândi şi voi la mine Cum am fost în lume eu.” Mihai Eminescu, ””Cântecul lăutarului”
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…” Mihai Eminescu
”POETUL Tu eşti o undă, eu sunt o zare, Eu sunt un ţărmur, tu eşti o mare, Tu eşti o noapte, eu sunt o stea — Iubita mea. IUBITA Tu eşti o ziuă, eu sunt un soare, Eu sunt un flutur, tu eşti o floare, Eu sunt un templu, tu eşti un zeu — Iubitul meu. Tu eşti un rege, eu sunt regină, Eu sunt un haos, tu o lumină, Eu sunt o arpă muiată-n vânt — Tu eşti un cânt. POETUL Tu eşti o frunte, eu sunt o stemă, Eu sunt un geniu, tu o problemă, Privesc în ochii-ţi să te ghicesc — Şi te iubesc! IUBITA Îţi par o noapte, îţi par o taină Muiată-n pala a umbrei haină, Îţi par un cântec sublim încet — Iubit poet? O, tot ce-i mistic, iubite barde, În acest suflet ce ţie-ţi arde, Nimica nu e, nimic al meu — E […]
”Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur, Raze care cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut. Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping — Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating. O atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar. Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara, Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu. Tu surâzi cu ne’ncrezare?… […]
”Îngere palid, îţi e mister Cum că a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? Nu ştii tu, înger, oare să zbori, Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine — De nu iubeai.” Mihai Eminescu, ”Îngere palid”
”Care-o fi în lume şi al meu amor? Sufletul întreabă inima cu dor. Va fi mănăstirea cu zidiri cernite, Cu icoane sânte şi îngălbenite, Va fi vitejia cu coif de aramă L-ale cărei flamuri patria te cheamă, Ori va fi o dulce inimă de înger Să mângâie blândă ale mele plângeri? L-am cătat în lume. Unde o să fie Îngerul cu râsul de-albă veselie? Unde o să-l caut, mare Dumnezeu… Poate-i vo fantasm-a sufletului meu? Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu Îmi arat-adesea dulce chipul său, Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie Cu suflet de înger, cu chip de femeie, Dulce şi iubită, sântă şi frumoasă, Vergină curată, steauă radioasă, Şi să mă iubească, s-o iubesc şi eu, Să-i închin viaţa sufletului meu. Dar ce râde lumea? Ce râde şi spune? — Femeia nu este ce crezi tu, nebune. Faţa ei e-o mască ce-ascunde-un infern Şi inima-i este blestemul etern, […]