”- Ah, drace, dar mi se pare că eşti tare bolnav… de curiozitate.
– Nu de curiozitate, de dragoste.
– Bun! Altă vorbă mare. Dacă ai fi cu adevărat îndră¬gostit, dragul meu Raoul, ar fi cu totul altceva.
– Ce vrei să spui?
– Vreau să spun că, dacă ai fi cuprins de o dragoste serioasă, aş putea să stau de vorbă cu inima ta… Dar e cu neputinţă.
– Îţi mărturisesc că o iubesc nebuneşte pe Louise.
D’Artagnan citi cu ochii lui pătrunzători până în adâncul inimii lui Raoul.
– Cu neputinţă, îţi repet… Eşti şi tu ca toţi tinerii; nu eşti îndrăgostit, eşti nebun.
– Ei bine, şi dacă ar fi chiar aşa?
– Niciodată un om înţelept n-a putut îndrepta o minte dintr-un cap zăpăcit. Şi mie mi s-a întâmplat să-mi pierd busola de o sută de ori în viaţă. Dacă m-ai asculta, nu m-ai înţelege; dacă m-ai înţelege, nu m-ai crede; dacă m-ai crede, nu m-ai urma.
– Oh, încearcă, încearcă!
– Mai mult chiar: dacă aş fi atât de nenorocit încât să ştiu ceva, şi atât de prost ca să-ţi spun… Mi-eşti prieten, zici?
– Oh, da!
– Ei bine, mi-e teamă că am să mă cert cu tine. Căci n-ai să mă ierţi niciodată că ţi-am distrus o iluzie, cum se spune în dragoste.”

Alexandre Dumas, ”Vicontele de Bragelon”