”- Disperare? Nesăbuinţă? se miră Gandalf. Nu e disperare, căci disperarea e dată numai celor care văd sfârşitul dincolo de orice îndoială. Noi nu-l vedem. E semn de înţelepciune să înţelegem ce trebuie să facem după ce toate celelalte căi au fost cumpănite, deşi poate să apară drept o nesăbuinţă celor care se agaţă de nădejdi false. Foarte bine, fie ca nesăbuinţa să ne fie veşmântul, un văl în faţa ochilor Duşmanului! Căci el e foarte înţelept şi cântăreşte toate lucrurile pe talerele din balanţa răutăţii sale. Singura măsură, totuşi, pe care o cunoaşte este aceea a poftei, pofta de putere; şi după ea măsoară toate inimile. În inima lui nu poate să-şi facă loc gândul că sunt unii care ar refuza puterea, că, având Inelul, am putea căuta să-l distrugem.” J.R.R. Tolkien – ”Stăpânul inelelor, vol. I, ”Frăția inelului”
T
”Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus.” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”
”Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da să nu fi fost aşa!” J.R.R. Tolkien, ”Stăpânul inelelor”, vol. III, ”Întoarcerea regelui”
”- Da, aşa e, zise Sam. Şi dacă ştiam ce ne-aşteaptă când am plecat, nu puneam piciorul în locurile astea. Dar aşa se-ntâmplă adesea; vorbesc de isprăvile din poveştile şi din cântările străvechi, domnu’ Frodo; de păţanii, cum le ziceam eu mai demult. Credeam că sunt lucruri pe care seminţiile minunate din basme le căutau cu lumânarea, pentru că şi le doreau ca pe-o înveselire, cum s-ar zice, căci viaţa era cam plicticoasă. Dar treburile nu stau tocmai aşa în poveştile vrednice de luat în seamă şi de ţinut minte. Se pare că se pomeneau cu toţii în belea de la bun început, aşa le era aşternut drumul, cum ziceţi dumneavoastră. Dar cred că, la fel ca noi, au avut şi ei o groază de ocazii să se întoarcă, numai că n-au făcut-o. Iar de s-ar fi întors, noi n-am mai fi ştiut, pentru că ar fi fost uitaţi. Auzim […]
”Gollum era cumplit de dezamăgit; dar Bilbo spuse repede o nouă ghicitoare, aşa că Gollum trebui să se întoarcă în barca lui, să se gândească: Fără de picioare, zace pe-un picior. Două picioare stau alături pe trei picioare, Iar patru picioare capătă şi ele câte ceva. Nu era timpul cel mai potrivit pentru ghicitoarea asta, dar Bilbo se grăbea. Gollum ar fi găsit greu răspunsul dacă ar fi fost întrebat cu altă ocazie. Dar acum când se vorbise de peşte „fără de picioare”, nu era chiar atît de greu de ghicit, şi o dată ce ştiai asta, restul era uşor. „Un peşte pe o masă mică, un om stă pe scaun la masă, iar oasele le capătă pisica”, ăsta era, bineînţeles, răspunsul şi Gollum îl dădu destul de repede.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Viu, fără suflare, Rece, ca şi mort, Sete nu-i e niciodată Bea şi când înoată, poartă zală argintată, Nu s-aude niciodată. Şi el, la rândul lui, se gândi că e o ghicitoare foarte uşoară, fiindcă răspunsul era un lucru la care el se gândea mereu. Dar în clipa aceea nu reuşea să găsească ceva mai bun, fiindcă fusese foarte enervat de chestiunea cu ouăle. Totuşi, se dovedi a fi o încuietoare pentru bietul Bilbo, care, dacă nu era silit, n-avea niciodată nimic de-a face cu apa. Cred că ştiţi răspunsul, sau, în orice caz, sînt sigur că vă e uşor să-l ghiciţi cât ai clipi din ochi, Pentru că staţi liniştiţi acasă şi pericolul de a fi mâncaţi nu vă întunecă judecata. Bilbo îşi drese de vreo două, trei ori glasul, dar nu reuşi să găsească nici un răspuns. După un timp, Gollum începu să sîsîie de plăcere, spunându-şi: — […]
”O cutie fără balamale, cheie sau capac, Comoară de aur închide ca-ntr-un sac! Pe aceasta o spuse doar ca să câştige timp, până găsea una într-adevăr grea. I se părea o ghicitoare foarte uşoară şi răsuflată, cu toate că nu folosise cuvintele obişnuite pentru această ghicitoare. Dar pentru Gollum se dovedi a fi o încuietoare periculoasă. Sîsîi către el însuşi şi nu găsi nici un răspuns; şuşoti şi mormăi cuvinte nedesluşite. După un timp îşi pierdu răbdarea. – Ei, ce e ? întrebă. Răspunsul nu e „o oală care dă în foc”, cum s-ar părea că gândeşti, după zgomotul pe care îl faci. — Mai dă-ne puţin timp, hai ssă ne mai dea puţin timp, sscumpule, ss, ss, ss. – Ei, făcu Bilbo, după ce-l lăsă un timp destul de lung, care-i răspunsul? Şi, deodată, Gollum îşi aminti cum, cândva, demult, prăda cuiburile de păsări şi cum stătea sub malul […]
”Dar aceste cimilituri obişnuite, cotidiene, de deasupra pământului, îl oboseau. Şi îi aminteau de vremuri când fusese mai puţin singur, mai puţin ticălos şi scârbos. Şi asta îl scoase din sărite; în plus, îi mai deschisese şi pofta de mâncare; aşa că de data asta încercă ceva puţin mai greu şi mai neplăcut: Nu poate fi văzut, şi nici simţit, Nici auzit, nici mirosit. Zace dincolo de stele, Zace pe sub dealuri grele, Umple goluri, goale toate, Vine-ntîi, vine pe urmă, Viaţa o sfârşeşte, Râsu-l nimiceşte. Din păcate pentru Gollum, Bilbo mai auzise cimilitura; în orice caz, răspunsul îl învăluia din toate părţile. – Întunericul! spuse, fără măcar să se scarpine-n cap sau să-şi pună căciuliță gânditoare.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Un ochi pe-o faţă albastră Vede un ochi pe o faţă verde. „Ochiul ăla e ca mine, Spune ochiu’ntîi. Da, numai că eu sunt sus Iară el e jos.” – Ss, ss, ss, făcu Gollum. Trăise prea mult sub pământ. Începuse să uite lucrurile astea. Dar tocmai când Bilbo începea să spere că spurcăciunea nu va mai fi în stare să răspundă, Gollum răscoli amintiri foarte, foarte vechi, de pe vremea când trăia cu bunica lui într-o gaură, pe malul unui râu. Ss, ss, sscumpule! spuse, înseamnă Soarele strălucind pe părăluţele din câmp, assta însseamnă!” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Strigă fără voce, Zboară fără aripi Muşcă fără dințe, Mormăie fără gură. – O clipiţică, strigă Bilbo, care tot se mai gândea cu un sentiment penibil la mâncare. Din fericire mai auzise odată ceva asemănător şi, adunându-şi minţile, găsi răspunsul. „Vîntul, sigur Ca e vîntul!” spuse şi fu atît de mulţumit încît ticlui o ghicitoare chiar atunci, pe loc.” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Ajungînd pe o înălţime şi văzînd propriul lui Deal, în depărtare, se opri brusc şi spuse: Peste stînci şi pe sub pomi Şerpuiesc spre zări cărări, Lângă peşteri reci şi râuri Ce nu poposesc în mări, Peste-omăt cernut de iarnă, Şi prin florile-n cunună. Peste munţi, în clar de lună. Pe sub nori şi pe sub stele, Drumu-aleargă, nici nu-i pasă, Însă paşii drumeţiei În sfârşit mă-duc acasă. Ochii ce-au văzut măceluri Şi, în peşteri, grozăvii, Văd în fine lunci şi pomii, Amintiri ce azi sunt vii!” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Treizeci de cai albi, pe-un deal roş, Întîi rumegă, Pe urmă spumegă, Pe-urmă stau pe loc, Nemişcaţi. Asta a fost singurul lucru care i-a venit în minte — era cam obsedat de ideea mâncării. Era şi o ghicitoare cam veche şi Gollum ştia răspunsul tot atît de bine ca dumneavoastră. – Răssuflată, răssuflată! sîsîi el. Dinţii! Dinţii! Sscumpule! Ssscumpule are doar şase!” J.R.R. Tolkien, ””Hobbitul”
”- Ce are rădăcini, dar nimeni nu le vede, E mai înalt, cu mult, ca orişicare Şi urcă ssuss, şi tot mai ssuss, sspre sstele, El nu creşte nicicum, şi totuşi el e mare! – Asta-i uşor! spuse Bilbo. Probabil că muntele!” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”Hoţii! Foc! Crimă! Asemenea lucruri nu se întîmplaseră niciodată de când se stabilise în inima Muntelui. Furia lui depăşi orice imaginaţie — era o furie dintr-acelea care nu apar decît atunci când bogătaşii, care au mai mult decît le trebuie, pierd deodată un lucru care e în posesia lor de multă vreme, dar de care n-au avut niciodată nevoie şi pe care nici nu l-au folosit, împroşcă foc (…)” J.R.R. Tolkien, ”Hobbitul”
”E ciudat, dar lucrurile plăcute şi zilele fericite se povestesc într-o clipă şi nu prea merită să asculţi vorbindu-se despre ele; pe când lucrurile care te supără, care sunt pasionante sau te înspăimîntă pot alcătui o poveste bună sau, în orice caz, cer oarecare timp pentru a fi povestite.” J.R.R Tolkien, ”Hobbitul”