”Pădurea ta mai lumina-mpăcată
Cu mkt în flori şi-n ape cu făclii,
Dar trăsnet lung se coborâse din tării
În verdea catedrală despicată.
Ai cunoscut că liniştea s-a stins,
De-acuma ţie n-o să-ţi mai revie
Decât, înşelătoare, o stafie
Cu pasul dincolo de vis prelins.
Vedeai tălăzuind ca mări de pară,
Prin crăpătură, lumea din afară,
Şi ai sărit încins de-nfrigurare
În primul tău botez şi scăldătoare.
Ţi s-a-ntâmplat ceva; nu ai să spui
Acel ceva, din neguri, nimănui,
Pentru că de atunci în strat de vremi
Tu cauţi puritatea şi o chemi.
Ai iscodit-o-n nouri ori în munte,
între copii şi-n Marele Păcat,
Dar ţeasta ta, nimbată alb pe frunte,
în faţa ei nu s-a-nclinat.
Căci n-ai găsit-o, n-ai găsit-o, nu,
Era ascunsă-n miezuri ori prea topită-n spaţii,
în firul singuratic de nea care căzu,
Ori în întreaga togă ce moaie-n alb Carpații.
Fierbinte cercetând-o bucată cu bucată,
Pierdeai înfățişarea-i şi o stricai uşor —
Aşa cum nu aduce a oameni niciodată
Desfiguratul fum de cremator.
Dar îți trimise rază înalta stea polară
Menindu-ţi cugetarea în sensuri să-ţi împarţi,
Cum magica lumină a lămpilor de cuarţ,
Uluitoare taine sub ochi îţi desfăşoară,
Filigranată-n fire de purpurie pară
Atoateschimbătoare, ţesută din scântei,
Ai înţeles ideea de om întâia oară
Tu, nărăvitul lacom la idei.”

Nicolae Labiș, ”Momente biografice” (fragment)